Aspiraţii ale românilor balcanici (II)/ de Petre Ţurlea

Autor: Petre Turlea 16.11.2012

Pe tema Banatului, va avea loc la Conferinţa de Pace o confruntare fierbinte româno-sârbă. Problema este deja bine cunscută şi deseori prezentată. Corespondenţa emisă de către unii dintre membrii Delegaţiei României indică, în plus, confruntările de culise având rezonanţă în hotărârea finală.

Ajuns la Paris, A. Lapedatu l-a consiliat pe I.I.C. Brătianu, dar a cunoscut bine şi confruntările din afara scenei publice; le împărtăşea lui Nicolae Iorga în mai multe scrisori - adevărate rapoarte. În scrisoarea din 6 aprilie 1919, prezintă şi felul cum s-a ajuns ca doar o mică parte din românii bănăţeni să rămână în Serbia: "La 31 ianuarie s-a tratat, în contradictoriu cu sârbii, chestiunea Banatului, iar a doua zi, la 1 februarie, în faţa aceleiaşi Comisii (Comisia Specială a Afacerilor Române), celelalte revendicări teritoriale ale noastre. (...) Ceea ce s-a petrecut în şedinţa dintâi, vă puteţi bine închipui. Dl. Brătianu a expus punctul nostru de vedere, sârbii pe al lor. Din partea acestora au vorbit Trumbić , Mesnić si Pasić. Veşnić a fost pătimaş nestăpânit. Pasić, neştiind franţuzeşte, s-a mărginit a spune câteva cuvinte despre Voievodina, fară a se fi putut face bine înţeles. Trumbić a cerut plebiscit, cu excluderea ungurilor şi a şvabilor! Dl. B(rătianu), întrebat fiind dacă acceptă, nu un asemenea plebiscit, fireşte, ci plebiscitul în principiu, a cerut termeni de gândire pentru răspuns. A fost, însă, surprins de două observaţiuni ale lui Vesnić- că românii n-au avut nici o mănăstire în Banat şi că n-au avut nici reprezentanţi în Parlamentul din Pesta - obiecţiuni la care a raspuns ( chestia cu procesul mănăstirilor n-o cunoştea), că nu ştie dacă românii din Banat au avut sau nu mănăstiri, dar dacă n-au avut, împrejurarea e explicabilă şi prin faptul că poporul român e mai puţin mistic decât sârbii.

Ce priveşte reprezentanţii din Parlamentul din Pesta, iarăşi nu poate spune câţi anume deputaţi au avut românii din Banat, dar poate spune câti martiri politici au avut ei în temniţele Ungariei." A doua zi, 1 februarie 1919, Brătianu a cerut să fie asistat de Lapedatu, drept consilier, "ca să nu mai fie surprins cu chestiuni la care să nu poată da un răspuns". Acum, "A vorbit două ore şi a fost ascultat cu mare atenţie şi cu vădit interes. Wilson urmărea şi expunerea franceză şi traducerea engleză. (...) Nimeni n-a ridicat nici o obiecţiune. Singur Lloyd George a pus câteva întrebări binevenite ca d.B(ratianu) să aibă ocazia de a lămuri anumite chestiuni asupra cărora nu putuse insista şi nici crezuse necesar în expozeul său general." Brătianu a răspuns la toate întrebările şi a insistat asupra rolului Armatei Române în stoparea înaintării bolşevismului: "Bolşevismul, a spus d-sa, nu e o doctrină politică, ci un mijloc de a paraliza prin anarhie opera de pace ce sunteţi chemaţi a înfăptui. E necesar, deci, să se ieie din vreme măsuri radicale împotriva lui. Lăsaţi-ne să ocupăm întreaga Transilvanie, retrageţi armatele sârbe din Banat şi nu ne împiedicaţi a ne exercita suveranitatea în întreaga Dobroge."Cei Zece au numit o Comisie a Afacerilor Româneşti, pentru a stabili graniţele, compusă din cunoscători ai problemelor din Europa Răsăriteană şi Sudică, dar şi din diplomaţi superficiali ori influenţabili. (Tardieu şi Laroche pentru Franţa; Vanutelli şi Martino pentru Italia; Leeper şi Crowe pentru Anglia; Day şi Seymour pentru Statele Unite ale Americii.) Lapedatu îi caracteriza pe toţi. Despre italieni scria că-i susţin pe unguri împotriva românilor şi pe români împotriva sârbilor. "Aşa fiind, au avut grijă să ne înainteze din memoriile confidenţiale ale sârbilor, cum desigur, cu aceeaşi graba, vor fi înaintat pe ale noastre ungurilor. Leeper e secretarul particular al lui Lloyd George şi stă cu desăvârşire sub influenţa lui Scotus, care de la început a susţinut şi a propagat ideea împărţirii Banatului cu sârbii şi ungurii şi, mai mult, aceea a lăsării în lotul unguresc a oraşelor de pe graniţa nord-vestică a Transilvaniei.

"În privinţa sentimentelor celor doi britanici faţă de România, Lapedatu se înşela. A.W.A. Leeper publicase deja un volum favorabil României .- The Justice of Rumania'scause - cuprinzând un studiu istoric în general corect şi o hartă a răspândirii românilor, aşadar, un cunoscător al problemei. Iar R.W. Seton Watson, cunoscut şi sub pseudonimul Scotus Viator (Călătorul Scoţian), se arătase până atunci apropiat cauzei românilor, şi se afla în relaţii cordiale cu personalităţi marcante româneşti, care-l apreciau la rândul lor, între aceştia şi Nicolae Iorga. Însuşi Parlamentul României l-a ovaţionat şi omagiat pe 29 iunie 1920. Iar Nicolae Iorga scria în ziarul său că Seton-Watson "a constatat dreptatea noastră şi a făcut din ea un îndreptar al acţiunii sale. (...) Este unul dintre acele impunătoare glasuri ale conştiinţei mondiale care nu pot rămâne neascultate." Lapedatu a receptat, însă, corect poziţia net filoromână a lui Emmanuel de Martonne (geograf, profesor la Sorbona, cunoscător al limbii române), reprezentant al lui Tardieu, cooptat ca expert în Comisia Afacerilor Româneşti. Pentru poziţia sa, încă din 1918 fusese ales în Comitetul de Patronaj al revistei "La Transylvanie", care apărea sub conducerea Comitetului Naţional al Românilor din Paris. "Timp de două luni - scria Lapedatu- Comisiunea Română, căreia i s-au dat şi afacerile iugoslave, s-a întrunit mereu. Chestiunile ce s-au dezbătut mai mult au fost aceea a Banatului şi a graniţei de nord-vest.(...) Noi, ca şi sârbii din partea lor, am căutat să influenţăm, prin toate mijloacele, Comisiunea pentru o hotărâre în sensul punctului nostru de vedere- neîmparţirea dominaţiei politice în Banat. Din nefericire, însă, până acu cel puţin, în zadar. (...) Ce priveşte Banatul, lucrurile stau mai prost (în comparaţie cu celelalte revendicări româneşti). Mai întâi - după declaraţia d-lui de Martonne - e cu totul exclusă soluţia acordării întregului Banat nouă, ori dl. B[rătianu] şi, deci, şi noi am stat pe acest punct de vedere şi n-am înfăţişat niciodată deziderate privitoare la o eventuală împărţire a provinciei; aşa că, Comisiunea în această privinţă a avut în atenţie numai cererile sârbilor, cari erau: o linie la est de Timişoara, Vârşeţ, Biserica Albăşi Buziaş. Ori, Comisiunea, fără a o cere noi, numai pe baza situaţiei etnice şi a necesităţilor economice, a opinat că o linie de despărţire trebuie să treacă la vest, nu la est, de calea ferată Timişoara - Buziaş. Şi, aşa a fost şi primul raport. Când, printr-o indiscreţie, sârbii au aflat de această hotărâre, au facut mare tapaj, protestând şi cerând ca cel puţin Vârşeţul şi Biserica Alba să rămână la ei. Astfel i-au cerut Comisiunii revizuirea hotărârii luate. Rezultatul a fost că s-au acordat sârbilor oraşele acestea, lăsându-ni-se nouă Timişoara şi Buziaşul."

Conform unei alte scrisori a lui A. Lapedatu, din 4 mai 1919, românii ar fi putut primi ceva mai multe în Banat, dacă ar fi renunţat la linia intrasigentă a lui I.I.C. Bratianu: "Francezii şi după câte înteleg şi sârbii ţin mult să cerem revizuirea liniei de partaj în Banat, fiind dispuşi să ne facă largi concesii numai să ajungem la întelegere - sârbii ca să-şi întemeieze stăpânirea şi pe consimţământul României, francezii ca să ne ştie împacaţi cu sârbii. Reprezentanţii noştri nu pot răspunde unei asemenea dorinţe, încât o cerere de revizuire din partea lor a liniei de partaj ar însemna aprobarea, în principiu, a acestui partaj. Aşa fiind, ei stau pe punctul de vedere intransigent al revendicării întregului Banat, în speranţa ca, până în cele din urmă, toţi îl vom avea. Deşi înteleg şi aprob tactica, totuşi, vă mărturisesc sincer, nu împărtăşesc speranţa lor. Pe de o parte pentru că Aliaţii ţin să deie cu orice preţ şi sârbilor o parte din Banat, pe de alta din cauza atitudinii unora din ai noştrii în această chestiune, cari au lăsat să se înţeleagă nu numai că împărţirea Banatului cu sârbii nu e de natură a tulbura raporturile noastre viitoare cu ei, ci, mai mult, că pentru consolidarea acestor raporturi e necesară chiar cedarea către sârbi a unei parţi din Banat."

Veştile alarmante de la Paris au declanşat o luare de pozitie fermă şi din partea Academiei Române. În şedinţa acesteia din 29 mai 1919, I. Bianu cerea o acţiune a Academiei în sprijinul drepturilor românilor asupra Banatului. În aceeaşi şedinţă, N. Iorga propunea o conferinţă publică a Academiei, pe această temă. Se hotărăşte: 1. Înfiinţarea unei comisii - I. Bianu, N. Iorga, Gh. Ţiţeica - pentru a alcătui un proiect de intervenţie telegrafică pe lângă academiile ţărilor aliate şi neutre, pentru recunoaşterea integrală a drepturilor românilor asupra ţinuturilor locuite de ei. 2. O întrunire publică pe 31 mai, ora 9 seara, în aula Academiei; N. Iorga urma să conferenţieze, iar Petru Poni, Preşedintele Academiei, să citească, o moţiune ce urma să fie înaintată Guvernului Român, pentru ca acesta să o transmită conducătorilor Conferinţei de Pace de la Paris.În şedinţa Academiei din 30 mai 1919, Gh. Ţiţeica citeşte proiectul de telegramă către academiile din ţările aliate şi neutre, alcătuit de Comisia hotărâtă: "În clipa în care coaliţia morală împotriva forţei şi a nedreptăţii încearcă să dea lumii un regim de libertate stabilă, fondat pe dreptul de neclintit al naţiunilor, Poporul român, căruia Academia noastră îi cultivă cu evlavie amintirile şi limba, aşteaptă realizarea integrală a aspiraţiilor pe care le-a nutrit timp de secole de-a rândul de durere şi sacrificii şi de care se poate considera demn după supremul efort pe care tocmai l-a făcut./ Aflăm, cu toate acestea, că din considerente absolut străine noilor concepţii despre un idealism superior, invocate pentru a determina modificarea frontierelor, arbitrare, încearcă să se uzurpe ceea ce i se datoreşte unei naţiuni de 14 milioane de suflete, singura moştenitoare a romanităţii din Orient, născătoare a unei civilizaţii originale, în care se contopesc elemente împrumutate atât din Occident cât si din Orient, şi vreme îndelungată stâlpul de apărare al Europei civilizate împotriva asalturilor turcilor otomani./ În Banat, teritoriu de o perfectă unitate geografică şi alcătuind un organism economic solidar, în această provincie istorică, întemeiată de români şi apărată de forţele româneşti, se urmăreşte să ni se smulgă, în profitul elementului de colonizare recentă, teritorii cuprinzând populaţii româneşti înfloritoare şi coloni şvabi care au declarat, nu odată, că preferă regimul României Mari celui al Serbiei./ (...) / Academia noastră crede de datoria ei a adăuga strădaniilor Guvernului român protestul său în numele dreptului etern şi al adevărului incontestabil şi este încredinţată că apelul la conştiinţa universală va gasi un ecou de simpatie şi sprijin activ pe lângă corporaţiile străine consacrate aceluiaşi cult: idealul pentru ştiinţă. Academia Română care, încă de la constituirea ei, reprezintă unirea spirituală si sufletească a întregii naţiuni române, scindată până în prezent între mai multe puteri dominante străine, reclamă acum, înaintea lumii civilizate, unirea integrală a acestei naţiuni." Telegrama cuprindea referiri la toate regiunile asupra cărora România avea revendicări, Banatul fiind doar una dintre ele.

 

Din introducerea volumului "Românii din Serbia. 1940-1944", în pregătire la Editura Enciclopedică