Tinereţe şi valoare la Sala Radio/ de Virgil Oprina
Concertul Orchestrei Naţionale Radio care l-a avut la pupitru pe foarte tânărul dirijor Cristian Măcelaru şi solist pe şi mai tânărul violoncelist Ştefan Cazacu s-a constituit într-un eveniment concertistic care intră pe lista selectă a reperelor acestei stagiuni.
Peste aşteptări a fost acest concert care a oferit publicului dialogul plin de vervă între trei protagonişti plini de personalitate: orchestră, dirijor şi solist.
De ce peste aşteptări? Motivele sunt două : tinereţea şi depărtarea. Luând-o în ordinea inversă a vârstei, voi începe cu Ştefan Cazacu, interpretul curajos, dar nu imprudent, al Concertului nr.1 pentru violoncel şi orchestră de Şostakovici, una dintre cele mai frumoase, dar şi dificile pagini scrise pentru acest instrument. Deşi Ştefan Cazacu, la cei doar optsprezece ani ai săi, era afirmat deja ca un violoncelist aşezat cu hotărâre pe drumul consacrării, totuşi abordarea unui concert recunoscut ca foarte solicitant - ca să nu spunem infernal - inclusiv din punct de vedere fizic, părea un act curajos mai ales pentru viaţa concertistică locală mai puţin obişnuită cu astfel de performanţe.
Ştefan Cazacu a reuşit însă să impresioneze nu doar prin faptul că a dominat greutăţile tehnice considerabile ale partiturii, ci şi prin faptul că a reuşit să treacă dincolo de ele. Acestor solicitări, tânărul violoncelist le-a răspuns cu un bun dozaj al energiei, cu o bună stăpânire a tempourilor, fapt care a făcut ca interpretarea lui să nu fie o simplă dovadă de precocitate instrumentală, ci şi o dovadă de asumare a dificultăţilor lucrării. De aceea, încă de la primele măsuri, el a dat siguranţă publicului că va asista la performanţa unui solist şi nu la un juvenil act acrobatic. În mod inerent, dată fiind etapa profesională pe care o parcurge, o concentrare, chiar o încrâncenare a luptătorului hotărât să-şi trântească adversarul, era necesară. De aceea am ascultat cu bucurie această versiune care are ceva din farmecul unei work in progress, care va câştiga în viitor cu siguranţă în ambitus dramatic. În mod cert, Ştefan Cazacu va spune mai departe povestea acestui concert care ne poartă prin muzica lui de la sublim la grotesc, de la teluric la diafan, totul la o intensitate unică demnă de o capodoperă a marelui compozitor rus.
Acest concert are însă o scriitură în care violoncelul are ca partener orchestra şi anumite instrumente soliste - precum cornul în partea I - iar dirijorul Cristian Măcelaru a condus discursul cu eleganţă şi temperament. Şi astfel ajungem la motivul depărtării, pentru că tânărul dirijor român dirijează preponderent la Philadelphia, de unde şi motivul bucuriei de a descoperi un talent dirijoral şi o personalitate artistică a cărei reîntâlnire este aşteptată deja acum atât de public cât şi de orchestră.
Programul serii a cuprins în deschidere Uvertura la opera Ruslan şi Ludmila de Rimski Korsakov, iar în partea a doua poemul simfonic Şeherezada de acelaşi autor, două lucrări care scot în evidenţă virtuozitatea orchestrei, dar şi ambitusul dinamic şi puterea de susţinere a intenţiilor dirijorale. Orchestra Naţională Radio continuă momentul fast pe care îl traversează, întâlnirea cu dirijorul Cristian Măcelaru fiind una de bun augur. Gestul dirijoral amplu, dar oportun, ferm, dar nuanţat, a scos în evidenţă pe lângă o solidă pregătire profesională, o fire artistică generoasă şi prietenoasă. Şi astfel, deşi orchestranţii români în general (şi foarte probabil că nu numai ei, doar că în alte părţi nu se simte acest lucru) nu sunt uşor de purtat pe aripile inspiraţiei dirijorale, membrii Orchestrei Naţionale Radio - cu o binemeritată menţiune pentru solistul Şeherezadei, concert-maestrul Virgil Zvorişteanu - s-au lăsat purtaţi de argumentele artistice ale tânărului lor compatriot venit tocmai de la Philadelphia.
Fotografii de Virgil Oprina
