Scriitori despre cărţile lor (I)/ de Stelian Ţurlea

Editurile noastre publică sute de cărţi în fiecare lună, o enormă producţie de carte, care copleşeşte de-a dreptul cititorul intrat într-o librărie. Prin rubricile diverse ale "Ziarului de duminică", rubrici care au ca subiect cartea, ne-am propus să fim un ghid pentru cel care doreşte să se informeze, încât, atunci când ajunge într-o librărie, să se poată orienta mai uşor. La "Cartea de literatură" sunt semnalate cărţi aflate deja pe rafturi, între care facem, fireşte, o selecţie. La fel se întâmplă cu cartea de istorie, de ştiinţă, de economie, de artă. Le sunt destinate cronici cărţilor asupra cărora merită să ne oprim mai mult, din diverse motive, explicate alte ori pe larg de cei doi cronicari literari ai ziarului. Atenţie aparte mai primesc colecţiile. Asupra unui titlu tradus ne oprim pe îndelete în fiecare număr. Din noianul de volume în curs de apariţie sau în pregătire alegem câte unul pe care îl prezentăm printr-un fragment, sperăm incitant, la rubrica "Avanpremieră". În sfârşit, în cadrul rubricii de faţă, am invitat editurile să ne semnaleze câte o carte aflată în pregătire, să ne prezinte, pe scurt, de ce merită acea carte să apară, să fie cumpărată şi citită.

În această săptămână a Târgului de carte Gaudeamus ne-am propus să adresăm o întrebare câtorva scriitori români care îşi lansează cărţile acum.

"Ce înseamnă titlul nou lansat la Gaudeamus în creaţia dvs?"

Au răspuns:

Bogdan Hrib - Ultima fotografie, Editura Cartea românească:

Uşor de răspuns: o trădare!

Am trădat romanele de suspans!

În Ultima fotografie nu apare niciun cadavru, nu se desfăşoară nicio anchetă, nu sunt poliţişti şi nici spioni... Doar poveşti... Iubiri, trădări, orgolii, dezamăgiri, victorii şi înfrângeri...

Aşadar am sărit de la un roman mystery & thriller la un roman… şi atât. Nu ştiu dacă voi părăsi de tot dragostea dintâi. Cred că nu. Dar era momentul unei pauze. Era momentul unei iubiri secrete, unei complicităţi cu viaţa unor personaje care au trăit o viaţă normală. O viaţă normală într-o lume anormală... Lumea noastră.

Ups, sunt patetic. Mă scuzaţi. Atât. Vă mulţumesc.

Ofelia Prodan - Călăuza, Editura Cartea românească:

Mulţi vor spune că am furat fără jenă titlul filmului lui Tarkovski, dar vor fi prea puţin aproape de adevăr. Aşa că o să vă dezvăluiesc un mic secret: titlul mi-a fost sugerat de Radu Vancu, cel care a văzut prima variantă a manuscrisului în urmă cu vreo 3 ani. Nu vă spun cum se numea iniţial. Mie mi se părea mai potrivită varianta mea, dar "Călăuza" mă atrăgea într-un mod inexplicabil, aproape iraţional. Revelaţia s-a produs de curând, la Pavia, un orăşel medieval superb de lângă Milano, când, scriindu-i cuiva o dedicaţie, am înţeles cum am intrat ca un orb în lumea poeziei bâjbâind, fireşte, pe la începuturi, şi apoi am fost călăuzită pas cu pas, din umbră, chiar de cel căruia îi scriam dedicaţia pe treptele Duomo-ului din Pavia, să văd, aşa cum ar spune poetul Ion Mureşan, "un petec de iarbă" din rai, şi asta "tot e ceva peste fire".

Vlad Moldovan - Dispars, Editura Cartea românească:

Dispars este primul volum care urmează debutului cu Blank din 2008. Rezultantă a ultimilor patru ani - acesta dezvoltă intensiv câteva din dimensiunile anunţate în debut, introducând încă câteva apărute pe muchia acestei perioade. Fiind primul volum eliberat de tensiunile oricărui început este şi cel care se apropie, până în prezent, într-un mod conştient de nulceul tare a ceea ce consider demn pentru poezie. E un volum care s-a scris uşor şi care mi-a oferit unele dintre cele mai plăcute şi consistente experienţe poetice de până acum. Cu el am atins şi câteva marcaje stilistice formulate de-a lungul acestui traiect poetic. Nu rămâne decât să sper că se vor găsi şi alţii, câţiva care vor şti ce să facă cu bucuria care s-a inserat în naşterea acestei cărţi.

Eugen Istodor - 101 cărţi româneşti de citit într-o viaţă, Editura Polirom:

Bucurie: ani de lectură. Performanţă: sute de cărţi citite. Treabă serioasă: alegerea celor mai bune cărţi, după mintea, priceperea, istoria mea personală. Mândrie: într-o lume egoistă, cine mai are chef să-l promoveze pe celălalt? Kilogram de utopii: intimitatea cu zeci de autori şi intrarea pe sub pielea operei şi biografiei lor. Recunoştinţă: profesoarei mele de limba română Veronica Voineag care a avut mare încredere în mine când mi-era lumea mai rea. Tuităreală şi feisbucism: comprimarea unei istorii a literaturii române în cuvinte meşteşugite şi pline de miez. Iubire pentru cititorul tânăr şi sciitorul la început de drum: deşurubându-mi creierul de creator şi povestindu-l. Pe scurt, Istoria Istodor a literaturii române. Ce voluptate!

Corin Braga - Luiza Textoris, Editura Polirom:

Luiza Textoris este al treilea roman din ciclul Noctambulii, din care au apărut până acum Claustrofobul (1992) şi Hidra (1996) (reluate amândouă şi revizuite într-o ediţie de autor la Dacia în 2011). El nu continuă însă pur şi simplu întâmplările prin primele două cărţi, ci le pune în ramă, printr-o proces de telescopare sau de tablou în tablou. Protagoniştii lui, Luiza Textoris şi Fulviu Friator, experimentează diverse tehnici ale visului, printre care şi aceea de a-şi crea dubli de vis. Personajele primelor două romane, Adela şi Anir Margus, se dezvăluie acum a fi dublii onirici ai Luizei şi ai lui Fulviu, iar romanele însele un fel de jurnale de vis povestind aventurile acestor dubli. Dacă Claustrofobul şi Hidra erau scrise din interiorul coşmarului, implicând un pact de lectură oniric, Luiza Textoris părăseşte tunelul visului şi prezintă personajele din perspectiva lumii reale, mai exact din perspectiva incapacităţii lor progresive de a mai distinge realitatea de vis.

Corina Sabău - Dragostea, chiar ea, Editura Polirom:

Înseamnă mult timp petrecut alături de două personaje cărora le-am oferit şansa de a se molipsi de acea râvnită iubire-pasiune. Recunosc, nu le-am făcut viaţa prea uşoară, dar nici n-aş fi avut cum să mă comport cu prea multă gentileţe, genul acesta de iubire aduce cu sine o mulţime de belele. Totuşi, până la urmă, i-am scos pe cei doi amorezi din încurcătură curaţi ca lacrima, de parca această aventură existenţială n-ar fi lasat nici o urma în sufletul lor, şi i-am adus în punctul de unde au plecat. Orhan Pamuk spunea că se simte mai sentimental şi mai matur după fiecare carte. Eu nu mă simt nici mai matură, nici mai sentimentală. Mă bucur doar că am încheiat cartea şi că am scăpat de această confruntare permanentă cu limitele mele. Că în următoarele luni nu voi mai fi obligată să dau nas în nas cu frazele mele, şi să descopăr atâtea stângăcii. Că, pentru o vreme, voi reveni la o legătură mai puţin pasională, care să mă complexeze mai puţin, cu limba română.

Florin Irimia - O fereastră întunecată, Editura Polirom:

O fereastră întunecată reprezintă o premieră din mai multe puncte de vedere: o dată, pentru că este prima mea carte apărută la editura Polirom, a doua oară pentru că e primul roman de la noi care tratează parte din problema Holocaustului din România, este vorba de Pogromurile din Bucureşti şi Iaşi din 1941, un subiect încă puţin cunoscut publicului (iar atunci când e cunoscut, tinde să fie mai degrabă ocultat) şi în al treilea rând pentru că a însemnat, spre deosebire de romanul anterior, Defekt, o provocare şi pentru mine, atât din punct de vedere structural cât şi al conţinutului. Poate mă hazardez cu această afirmaţie dar cred că O fereastră întunecată nu va lăsa indiferent pe nimeni: îi va enerva pe unii, pe alţii îi va cuceri dar nimeni nu se va declara plictisit de ea.

Radu Aldulescu - Cronicile genocidului, Cartea Românească:

Comunismul a fost un rău care a generat un rău mai mare. Cronicile genocidului se adună în apogeul epocii Iliescu-Constantinescu-Băsescu. În umbra lor am povestit, ca întotdeauna, mai ales ce am trăit. De la tinereţe pîn' la bătrîneţe şi totodată de la bătrîneţe tînjind spre tinereţe şi mai departe, revenind în permanenţă în acest punct terminus - aici mi-am tăiat inima în bucăţi ca s-o împart, aici l-am văzut pe fratele meu în groapă fără chip şi fără mărire, aici am şezut şi am plîns etc. Ori de cîte ori mi-am permis luxul să inventez, soarta mi-a scos în cale numaidecît întîmplările, lucrurile şi personajele inventate. Un cerc vicios (Oare de unde voi începe a-mi plînge faptele vieţii mele celei ticăloase?) pe care vreau să cred că l-am rupt definitivînd acest roman, supravieţuind experienţei personale care l-a declanşat, salvîndu-mi iarăşi viaţa scriind.

Radu F. Alexandru - Teatru 7, EdituraCartea Românească:

Eu cred că sunt ultimul în măsură să răspundă la întrebarea: "Ce înseamnă volumul Teatru 7 in creatia lui Radu F. Alexandru?". Cei care mi-au citit volumele anterioare sau care au văzut montările cu piesele mele sunt, cu siguranţă, infinit mai abilitaţi să răspundă la o întrebare atât de simplă şi atât de complicată. Şi totuşi, dintr-o perspectivă de o subiectivitate pe care mi-o asum, cred că "Teatru 7" înseamnă în bună măsură un pas înainte. Spre ce? Spre mine. Spre întrebările pe care mi le pun şi spre adâncimea la care reuşesc să tai ca să ajung cât mai aproape de un răspuns convingător. Pentru mine. Şi apoi, mi-o doresc, pentru cât mai mulţi. Scriu pentru mine. Este vorba de o terapie la care mă supun de la primele rânduri (schiloade!) aşternute pe hârtie. O terapie pe care nu o aplic un individ bolnav ci doar vulnerabil. Foarte vulnerabil. La fel ca şi cei mai mulţi dintre cei în mijlocul cărora trăiesc. Acesta e şi motivul pentru care îndrăznesc să le împărtăşesc întrebările pe care mi le pun. Întotdeauna pornesc de la o întrebare. Care se naşte din dorinţa de a înţelege. Un obsedant şi un insaţiabil "de ce?". Cred că întrebările din care s-au născut cele trei piese din "Teatru 7" merită puse. Şi mai vreau să cred şi că "răspunsurile" mele sunt demne de atenţia cititorului/spectatorului.

Constanţa Roşoiu - Preţul corect, Editura Cartea Românească:

Literatura este tot ce mi s-a întîmplat mai bun în viaţă. Întotdeauna am simţit-o ca pe lumina şi iluminarea ce-mi permit să înţeleg realitatea în toate profunzimile ei şi să empatizez cu oameni din cele mai diverse categorii sociale. De aici şi pînă la a simţi scrisul ca pe cel mai frumos fel posibil de a trăi pasul a fost ca şi inexistent, iar pentru curajul de a-l face am primit acest preţ. Corect sau nu ce-ar mai conta, câtă vreme motivaţia de a scrie se găseşte în mine dincolo de cauzalitatea raţional sesizabilă!?