Opinie Adrian Vasilescu: Timpul care trece

Ni s-a părut tuturor, în decembrie '89, că trăim un moment de uşurare. N-am avut însă răgazul să ne bucurăm prea mult timp de aerul proaspăt şi tare al unei dimineţi cu care noi nu eram deprinşi. Au început imediat întrebările. Şi problemele. Multe, dramatice, dureroase. Erau multe întrebări şi puţine răspunsuri. Erau multe probleme şi puţine soluţii.

Au trecut, de atunci, 22 de ani. Au fost ani atât de tumultuoşi, atât de grei şi atât de importanţi încât, astăzi, dacă privim înapoi, vom desprinde lecţii grele de istorie. Mai cu seamă că vremurile noi au dat continuu pe faţă toate rănile societăţii. Adunate în zeci de ani înainte de decembrie '89. Zgândărite, de cele mai multe ori cu duritate, au provocat dureri. Iar alinarea, un timp, era căutată numai "sus". Oamenii n-aveau obişnuinţa să privească în ei şi să caute acolo soluţii. O aşteptau de la autorităţi în vreme ce anii se derulau unul după altul surprinzându-i cu adevăruri nu tocmai lesne de acceptat de către societatea românească: economie de piaţă, deschideri către lume, capitalism.

Dar timpul, care trecea repede, nu mai era doar o idee ce leagă zile, săptămâni, luni, ani. Calendarul. Tot rupând foi din calendar, una după alta, oamenii încercau să înţeleagă timpul care trecea. Separând timpul pierdut de timpul câştigat. Eminescu definea timpul ca o idee ce leagă faptă de faptă. Adunând faptele - bune sau rele, folositoare sau nefolositoare, raţionale sau iraţionale, bine gândite sau haotice -, oamenii încercau să obţină măsura exactă a timpului care trece. Rămânea în urmă, fără să fie dat uitării, timpul comunismului. Consum sugrumat. Magazine goale. Cozi ce se întindeau de la un capăt la altul al ţării. Dovadă că regimul comunist, obsedat de cantitatea producţiei, dar nu şi de calitate, era incapabil să valorifice în aşa fel resursele încât să satisfacă nevoile oamenilor. Se formase un cerc vicios.

Deşi "omului nou", prefigurat de ideologia comunistă, i se alesese ca destin eroismul în muncă, reprimarea poftei lui de consum a făcut ca "lumea comunistă" să nu fie în stare să înzestreze munca şi cu eficienţa aducătoare de bunăstare. Urmarea a fost dramatică: ţările din "zonă" s-au plasat cu mult în urma "lumii capitaliste" atât în ceea ce priveşte productivitatea, cât şi în sfera progresului tehnologic, iar România se plasa în urma multora dintre ţările comuniste. Economia de comandă nu le-a adus muncitorilor prosperitatea râvnită.

Şi asta pentru că, singură, ideologia comunistă nu avea cum să stăvilească "influenţa corosivă a societăţii de consum". Ar fi fost nevoie de valută multă, de informaţii scumpe, de tehnologii avansate, la care nu se putea ajunge decât în condiţii de piaţă. În lipsa lor, comunismul a plantat, la graniţele cu "Occidentul decadent", câini poliţişti şi turnuri de pază. Aşa am ajuns, în anii '80, la începutul lor, ca aici, la noi acasă, să suferim o înfrângere dramatică. România a intrat în încetare de plăţi. Era pentru a doua oară, în istorie, când ţara noastră înceta plăţile. Prima dată a fost în 1932, în timpul Marii Depresii. În 1982 încetarea plăţilor a fost provocată de criza economiei de comandă. Şi astfel s-a ajuns ca pieţele internaţionale de capital să ne alunge de la masa lor pentru 15 ani.

Fără ca românii să afle ce li s-a întâmplat şi fără ca în ţară să se scoată vreo vorbă despre acest deznodământ dramatic.

Schimbarea politică, de acum 22 de ani, nu avea cum să producă şi ieşirea din această capcană a economiei de comandă. Prima condiţie era să vrem. Urmată imediat de alta: să punem mai mulţi cărbuni noi în locomotiva economiei. Apoi, era nevoie şi de câteva fortifiante noi: mai multă muncă, mai multă competenţă şi concurenţă la sânge.

Anii '90 au fost marcaţi de un adevăr amar. Acela că, pe măsură ce erau vindecate răni vechi, se deschideau altele noi. Şi mai dureroase. O ştafetă ce a generat confuzii, neîncredere, fatalism. Dacă, vreme îndelungată, şi economia, şi populaţia au bâjbâit printr-un tunel la capătul căruia nu se vedea lumina aşteptată, cauza-cauzelor n-a fost alta decât întârzierea reformelor structurale absolut inevitabile pentru buna funcţionare a pieţei.

Din 2000, abia, au început să fie ambalate ceva mai puternic motoarele economiei. Societatea românească, învăţată cu stagnarea, a sesizat greu că se mişcă într-adevăr ceva în economia noastră. Un timp. Apoi s-a convins că într-adevăr ceva se mişcă. Şi iată că schimbările economice au devenit vizibile. După care a venit criza.

A fost neşansa noastră. Şi astfel, bunăstarea atât de mult dorită continuă să fie un vis. Şi vis va fi cât timp societatea noastră nu va găsi cheia organizării economiei în vreme de criză. Înainte de a învinge criza.