Opinie Adrian Vasilescu: Balaurul inflaţionist a mai pierdut un cap
Statisticienii măsoară, lună de lună, mişcarea preţurilor. A preţurilor de consum. Marţi dimineaţă ne-a fost comunicată rata inflaţiei pe noiembrie: 0,04 la sută. Cea mai mică rată lunară din acest an. În descreştere sunt şi ratele pe 12 luni: 5,33 la sută în septembrie, 4,96 la sută în octombrie şi 4,56 la sută în noiembrie. Dovadă că prezicerile privind o toamnă cu inflaţie explozivă nu se adeveresc.
Capul tăiat acum este sezonalitatea. Nu ne mai confruntăm cu sezonalitatea de altădată. Până nu demult, an de an, cum intram în septembrie, inflaţia exploda. Cotele preţurilor de consum continuau să urce vertiginos. Şi asta pentru că una dintre bolile grave ale economiei româneşti era inflaţia de toamnă. Acum, boala e în bună parte vindecată. Nu ne mai aşteaptă niciun galop al preţurilor în acest sfârşit de an. Datele pieţei induc ideea că nu vom mai vedea reaprinzându-se violent focul inflaţiei. Dar de un foc mocnit tot vom avea parte.
Totuşi, e un semn bun. Nu însă şi dacă legăm problema inflaţiei de dinamica puterii de cumpărare a populaţiei. Şi aici sunt creşteri, dar lente. Problema cea mai spinoasă, în materie de venituri, este iluzia optică. Au crescut salariile, vin încă bani din economia necontabilizată sau de la rudele plecate în lume, dar jumătate din ţară trăieşte de pe o zi pe alta. Ce vedem noi prin marile magazine, cu vitrine strălucitoare, cu rafturi pline şi cozi la casă, e numai o faţă a României. Ţara mai are o faţă, care e tristă.
Veniturile mici sunt încă lovite de inflaţie. Chiar dacă inflaţia e domolită în bună parte. O inflaţie în jur de 4 la sută e încă mare. Încă mai descurajează iniţiative, afaceri, investiţii, procese de producţie, bugetul ţării, bugete de familie. Întreprinderile care nu aleargă mai repede decât inflaţia se trezesc că nu-s viabile. Companiile care fac profit sub nivelul inflaţiei nu se aleg cu nimic. Şi mai dramatică însă e viaţa celor ce înregistrează pierderi.
Acum, în 2012, societatea românească nu se mai războieşte cu formele "clasice" de exprimare a inflaţiei. Căci puterea de cumpărare a banilor nu mai scade. Şi nici nu se mai înregistrează o creştere generală substanţială a preţurilor. Inflaţia de la noi se bazează cu deosebire pe corecţii de preţuri în economie, costuri mari, evaziunea fiscală, care constituie racile ale societăţii noastre în etapa actuală. Sunt capete ce i-au mai rămas balaurului. Acelui balaur care ne devastează resursele financiare, deturnându-le de la rosturile lor productive. Mai e şi faptul că multe întreprinderi de stat nu-şi plătesc impozitele pentru că ... nu au bani. Mai exact, n-au profit. Şi unde nu-i profit (pentru că se produce scump, se risipesc resurse, lipseşte interesul pentru competitivitate şi cresc furturile) de unde să vină bani?
Vedem cum acomodarea competitivităţii la toate aceste zigzag-uri devine tot mai dificilă. Lupta se dă, aşadar, nu doar pentru o inflaţie calmă. Ci şi - mai ales - pentru o distribuţie egală a inflaţiei de la o lună la alta. Pentru ca inflaţia să nu mai fie o stavilă în calea competiţiei economice.
O problemă grea e şi produsul muncii. Valoarea adăugată şi formarea brută de capital fix. În ţările aureolate cu o droaie de avantaje competitive, PIB-ul împărţit pe cap de locuitor e consistent. La noi, în schimb, pentru că am acumulat doar avantaje comparative, dintr-un PIB de numai 120-130 de miliarde de euro împărţit la 19-20 de milioane de suflete ne alegem cu prea puţin.