Cătălin Dorian Florescu: „Scriitorul este precum Cristofor Columb: un descoperitor de continente”/ de Stelian Ţurlea

- V-a apărut recent la Editura Polirom încă un roman, "Jacob se hotărăşte să iubească", care a şi obţinut premiul Swiss Book Prize 2011 după apariţia sa în germană, la Editura C.H.Beck, cel mai important premiu literar din Elveţia şi care s-a vândut în 50 000 de exemplare. Ne puteţi vorbi pe scurt despre acest roman?

- Este poate cel mai dificil exerciţiu pentru mine, acela de a vorbi pe scurt despre cărţile mele. În general, pentru că sunt cel mai pasionat iubitor al acestora (cum altfel?), iar în special despre acest roman, care cuprinde mai multe generaţii şi epoci, trece prin trei secole, descrie perioada interbelică, viaţa arhaică la sat, războiul al Doilea Mondial şi se termină cu venirea comuniştilor la putere. Cu toate că scriu într-un mod vestic, german, sufletul a rămas românesc şi debordează de poveşti, precum un râu de munte care se umflă primăvara. Totuşi, haide să încerc: Jacob este un copil al Banatului, şvab, dintr-un sat chemat Triebswetter/ Tomnatic. Jacob se naşte între războaie. Dupa cum ştim, Banatul a fost un loc unde au convieţuit multe culturi, o moştenire a Imperiului Austro-Ungar. Jacob e de origine germană, dar satul a fost clădit de loreni. Cimitirele Banatului sunt pline de aceşti colonişti de primă oră veniţi din întreaga Europă pentru a căuta o viaţă mai bună, un petic de pământ. Pe atunci, emigraţia se făcea în sensul opus. O mare aventură europeană a secolului 18, călătoreau pe jos până în sudul Germaniei, apoi cu bărcile pe Dunăre o lună sau două, până ajungeau acolo unde li se promisese pământ. Jacob este ultimul descendent al unei astfel de familii, în care toţi bărbaţii până la el nu au ezitat (conform timpurilor dure) să comită nedreptăţi pentru a supravieţui. Numai Jacob nu o face, el supravieţuieşte tuturor dramelor şi aventurilor prin care trece cu ajutorul iubirii.

Romanul este şi povestea dificilă dintre tată şi fiu. Tatăl este tânăr, atrăgător dar fără scrupule şi apare în sat cu o pagină de ziar în buzunar, unde citise despre reîntoarcerea din America a Elsei Obertin, care se îmbogăţise acolo. Ei îl vor avea pe Jacob, dar acesta va fi bolnăvicios, de la început destinat pieirii, ca noi toţi de altfel. Tatăl nu îşi va iubi fiul şi îl va trăda de două ori. Şi totuşi: nimic nu îl va putea distruge pe Jacob. Figura acestui tată nu mai iese din memoria multor cititori, mi s-a spus des.

Eu însă îmi văd romanul, la un nivel general, ca pe un comentariu asupra existenţei umane între civilizaţie şi barbarie. Întotdeauna însă, după ce au fost distruse sate, oraşe, culturi întregi, mai există un om care o ia de la început. În romanul meu acesta este Jacob.

- Cât este ficţiune şi cât adevăr istoric în această carte?

- Ca în toate cărţile mele, ficţiunea şi istoria se întrepătrund. Dar "Jacob se hotărăşte să iubeasca" este romanul meu cel mai ficţional. Mi-au trebuit patru romane pentru a ajunge acum la ficţiunea totală, în afară desigur de faptele istorice care trebuie respectate. Eu am început să scriu autobiografic: în "Vremea Minunilor" relatez despre propria copilărie în comunism şi despre încercarea unei familii de a fugi din dictatură. Acum, în "Jacob se hotărăşte să iubească" sunt toţi în situaţia de a trebui să fugă. Nimeni nu mai este în siguranţă, pentru că tot timpul apare un război, o secetă, o armată, o dictatură, care distruge ce omul a clădit. Între aceste două romane au fost desigur "Maseurul Orb" şi "Zaira", amândouă inspirate din viaţa unor personaje existente. Jacob însă rămâne vizunea mea cea mai profundă şi personală asupra existenţei umane.

- În ce măsură vă ajută studiile dvs de psihologie să vă construiţi personajele?

- Pentru textul propriu-zis nu sunt importante, mai mult ajută experienţa vieţii, modul matur de a înţelege cum funcţionează omul. Un roman scris cu un corset psihologic ar fi artificial, nu ar respira. Pentru mine, un text bine scris are un suflu propriu, o voce puternică şi distinctivă. Nu m-am gândit niciodată la un complex oedipal, când am descris relaţia lui Jacob cu tatăl său. Sau că trauma Zairei (din romanul precedent lui Jacob), care are rădăcini în copilăria acesteia, ar putea fi confirmată de vreo teorie psihologică. Şi totuşi: când o poveste este bine închegată, logică şi autentică se poate probabil găsi şi teoria corespunzătoare.

- Locuiţi în Elveţia din 1982, în ultimii ani aţi revenit frecvent în România. Cât de puternice mai sunt legăturile dvs cu România? V-aţi gândit şi la o revenire pentru perioade mai lungi? Vă întreb pentru că am citit odată o formulă de-a dvs memoriabilă: "Nu este tocmai plăcut să trăieşti într-o carte poştală".

- Am revenit pentru prima oară în ţară imediat după revoluţie, un tânăr aventurier pe atunci, împreună cu bunul meu prieten Luca. Veneam dintr-o societate bogată, sigură dar şi somnolentă şi, pentru doi tineri ca noi, plicticoasă, şi intram în lumea estului, care făcea primii paşi spre ceva nou, promiţător. Despre aceste călătorii am scris romanul "Drumul scurt spre casă". Există iată o continuitate a relaţiei mele cu ţara natală de peste 20 de ani. Dacă adaug şi copilăria din Timişoara până la 15 ani, atunci nu s-a rupt contactul cu România decât pentru 8 ani de zile. Dar sunt ani decisivi, pentru că a fost perioada cea mai grea. Eu însă nu am cunoscut lipsurile, ca mulţi colegi de generaţie. Poate însă şi de aceea privirea mea asupra ţării este una drăgăstoasă, fără să uit drama acestui popor. Am încă un limbaj viu românesc şi o înţelegere instinctivă a culturii din care provin. Altfel nu mi-ar fi ieşit niciodată o descriere autentică a lumii româneşti.

Într-adevăr a existat gândul de a părăsi cartea poştală. Chiar şi acum, când răspund întrebărilor dumneavoastră, mă găsesc la puţină distanţă de Zürich, cu panorama munţilor în apusul soarelui în faţa ochilor şi zgomotul clopoţeilor vacilor elveţiene, care încă pasc iarba abundentă înainte de a se retrage în grajd. În Europa e criză, oamenii sunt disperaţi, aici e pace şi tihnă. Nu ne-am putea dori altceva. Există însă şi motive de ce între timp Elvetia a devenit un "Acasă" plăcut: particip la viaţa socială ăi culturală a acestei ţări, am mulţi cititori pasionaţi, sunt acceptat şi un membru apreciat al literaturii elveţiene de limbă germană. Mi-au dat chiar premiul Swiss Book Prize 2011 pentru "Jacob se hotărăşte să iubească". Sunt înconjurat de o energie favorabilă, plină de simpatie. Sunt conştient şi de faptul că o reîntoarcere în ţară ar însemna ca raza mea de acţiune în spaţiul german să devină zero. Şi mai sunt mulţi alţi factori foarte personali care mă reţin aici.

- Scrieţi în limba germană. Cărţile dvs au succes şi în limba română. De care dintre limbi vă simţiţi mai atras?

- Germana este limba mea de creaţie, dar limba sufletului rămâne româna. Pentru mine nu este neapărat un paradox, mai degraba îmi îmbogăţeşte viaţa.

- Sunteţi autorul altui roman de succes, "Zaira". Vă pun o întrebare care mi s-a pus şi mie după câteva cărţi în care lumea era văzută prin ochii unor femei. Cât de dificil este, dacă este, să scrii din punctul de vedere al unei femei?

- Nu această diferenţă de gen a fost cel mai greu lucru. Cine creează trebuie să aibă empatie, să se transpună în pielea altuia, a multora pe parcursul unui roman. Şi, la fel, trebuie să înţeleagă alte timpuri. "Zaira" începe în anii 20 şi se termină în timpurile actuale. Această trecere prin atâtea perioade europene trebuie să o redau bine, la fel viaţa pe două continente, Europa şi America, unde Zaira ajunge la sfârşitul anilor '60. Apoi viaţa în dictatura comunistă, sau primăvara de la Praga din ă68, pe unde Zaira fuge în Vest. Sau la fel de important: Zaira a fost o mare păpuşăreasă şi marionetistă: cum funcţionează marionetele, cum se creează iluzia în teatrul de copii? Iată lucrurile care m-au preocupat. Scriitorul este precum Cristofor Columb: un descoperitor de continente. El trebuie să facă rost de cele mai bune corăbii şi de cei mai buni marinari, să cumpere provizii şi să aştepte vânturile propice. Apoi, cutezător, îşi începe drumul. Umanul între noi, bărbaţi şi femei, este acelaşi, lucrurile care ne unesc sunt mai puternice decât acelea care ne despart. Greu a fost restul.

- Toate cărţile dvs se pretează unor ecranizări. Aşa este şi acest ultim roman? Au avansat proiectele de ecranizare despre care vorbeaţi anul trecut?

- Da, ca toate celelalte romane şi "Jacob se hotărăşte să iubească" este foarte vizual. A fost deja citit cu mult entuziasm de producători şi dramaturgi, am fost aproape ... dar încă nu este nimic sigur. O ecranizare ar fi complexă şi nu chiar ieftină, mi s-a spus. Şi cum trăim timpuri grele, în care fiecare vrea să facă economii, o finalizare încă nu a apărut la orizont.