Valurile pământului/ de Anuradha Roy

Oraşul nostru are o istorie tainică, dezvăluită celor care trăiesc aici de cei care trăiesc de multă vreme aici. Ama îmi povestea zilnic şi despre vii şi despre morţi. Îmi vorbea de Janaki, care locuia pe dealul vecin şi făcea bhang şi charas din canabisul sălbatic cules de pe versanţii din jur. Tot atunci îmi povestea şi despre domnişoara Lily, care, necăsătorită fiind, rămăsese grea cu judecătorul de la tribunalul local, cu patruzeci de ani în urmă. Când m-am dus la cimitirul creştin unde îngropasem cenuşa lui Michael, am recunoscut pe pietrele de mormânt numele altor persoane despre care mi se spuseseră poveşti. În partea mai veche a cimitirului era înmormântat Charlie Darling, sub o piatră cu îngeri înaripaţi. A murit în 1912, de sifilis, după ce făcuse prea multe vizite la Lal Kurti, unde frumoasele din Kumaon îşi rotunjeau veniturile petrecând în compania soldaţilor staţionaţi în cazarma din Ranikhet. Nedomolita Angelina se afla niţel mai încolo, sub o piatră cu trandafiri sculptaţi. Se dusese la spital pentru o intervenţie chirurgicală minoră şi nu s-a mai trezit din anestezie. Generalul, care avea acum nouăzeci de ani, o jelea de câteva decenii. Venea în fiecare săptămână la mormântul ei, însoţit de Bozo şi, dacă se întâmpla să ne întâlnim acolo, mă ducea acasă în străvechiul lui Ambasador. Bozo stătea ţeapăn pe scaunul din faţă şi privea solemn drumul, în timp ce eu stăteam înghesuită pe bancheta din spate, într-un colţ de unde îndepărtasem tot felul de obiecte lăsate acolo, între care multe lucruri pentru câine. Privit din spate, uriaşul ciobănesc german era cu un cap mai înalt decât generalul care, după ce nici în floarea vârstei nu depăşise înălţimea obligatorie cerută în armată - cinci picioare şi cinci ţoli - se sfrijea tot mai mult cu fiecare an. Se ţinea drept, ca să pară măcar că are cele cinci picioare care îi mai rămăseseră din statura de altădată şi, în timp ce conducea, fie fredona melodii din vechi musicaluri de la Hollywood, fie tuna şi fulgera cu privire la anarhia care domnea în ţară:

Despre oamenii aceştia îi povesteam lui Veer într-o după-amiază când mă ajunsese din urmă, aşa cum i se întâmpla adesea atunci când mă întorceam de la cimitir şi scurtam drumul prin pădure, traversând pârâul ca să ajung la bazar şi apoi la şcoală. Odată, când ajunsesem la o porţiune mai abruptă, unde bolovanii stăteau să se rostogolească la vale, mi-a întins mâna să mă ajute să trec. Luată prin surprindere, m-am prins de mâna lui, uitând că prin acel loc coboram singură în fiecare zi.

- Dar tu ce-mi povesteşti? Ai venit aici pe când erai copil şi probabil ştii toate bârfele. Himmat zice că pe vremea aceea casa era plină de lume venită să petreacă. Nu mi-l pot închipui pe Diwan Sahib dând petreceri. E o persoană atât de singuratică!

- Ei, altfel era atunci. El era un bărbat chipeş, înalt, puternic, umbla cu capul sus. Avea o aură de erou romantic. Se spunea că şi-a pus viaţa în primejdie ca să-l salveze pe un localnic, vânător de tigri. Ai văzut cicatricea de pe obrazul stâng? Atunci a fost rănit, în lupta cu tigrul.

- Mie mi-a spus că s-a rănit în sârmă ghimpată, am zis.

- Nu mai spune! a făcut Veer. Ce ciudat, în tinereţe se lăuda cu rana asta. Poate că… în sfârşit, pe vremea aceea îi cam fugeau ochii după doamne. Să fi văzut cu cine umbla şi cum îl adorau femeile… soţii şi fiice de ofiţeri, plus doamnele din lumea bună, venite din Lucknow şi Delhi ca să petreacă vara aici. Practic în fiecare an apărea cu altă femeie - întotdeauna foarte frumoasă - pe care o prezenta drept prietenă de familie, dar despre care ştiau cu toţii că era favorita anului. Eu nu veneam decât în vacanţă. Şi el la fel, căci locuia în Surajgarh pe atunci şi nu dădea pe aici decât vara. Călătorea în vagoane de clasa întâi - cele de tip vechi, le ştii, numai lemn de tek şi oglinzi aurite - şi întotdeauna lua câinii cu el.

Ştiam despre câini fiindcă pe unul din pereţi, deasupra căminului din salonul lui Diwan Sahib, văzusem o fotografie alb-negru a patru câini Golden retriever cu cozile stufoase şi blana lucioasă, conturată de razele apusului ca de o aură albă. Lumina aceea îi preschimba în nişte fiinţe eterice, cu urechi pleoştite şi limbi de un cot. Unul din câini zâmbea fericit, cu ochii în sus, la Diwan Sahib, a cărui mână apărea într-un colţ al fotografiei. Se mai vedea şi o cizmă de călărie de cea mai bună calitate.

- Petreceri, băutură, aventuri amoroase, orchestră pe pajişte, cântăreţi aduşi din Benares, carne friptă încet la focuri de lemn, maşini manuale de făcut îngheţată care era întotdeauna un pic sărată, povestea Veer. Nu avea timp pentru copiii neîngrijiţi, pe care rudele şi-i trimiteau de la una la alta ca să-i găzduiască pe timpul vacanţelor. Am fost nevoit să-mi port singur de grijă. Singurele dăţi când manifesta oarecare interes faţă de mine erau cele când îi puneam întrebări despre viaţa în sălbăticie. Aşa că născoceam o întrebare nouă în fiecare zi. De ce bate ciocănitoarea în trunchiul copacilor? Cum de izbuteşte coţofana să zboare cu o coadă atât de lungă? Unde se duc tigrii de pe dealurile din jur? Şi atunci, timp ce cinci minute, era atent doar la mine, indiferent ce ar fi făcut. Câteodată imita glasurile animalelor - ştii că se pricepea ca nimeni altul: triluri de păsări, urletul tigrului, mugetul cerbului. După aceea rămâneam iarăşi singur, până când veneam cu altă întrebare. În rest nu făceam decât să mănânc, pregătindu-mă să fiu din nou grăsanul clasei când începea şcoala.

Am fost mirată de amărăciunea din vocea lui. Mi s-a părut şi mai tras la faţă, sleit de durerea amintirilor. A întors capul, parcă nevrând să fiu martorul suferinţei lui. Mi-am împletit degetele mâinilor şi le-am ţinut strâns la spate ca să nu mă las pradă dorinţei de a-l lua pe el de mână. Când a întors din nou faţa spre mine zâmbea şi m-a întrebat ceva fără nici o legătură. Am discutat despre cât de greu e să stabileşti o legătură de email şi cât de imprevizibil era semnalul telefonului mobil. În ziua aceea n-am mai adus vorba despre Diwan Sahib.

Veer se mutase la Ranikhet. Era alpinist. Meseria lui era să-i conducă pe alţii pe trasee montane şi în ascensiuni. Voia să pună bazele unei firme de alpinism în oraş şi era foarte ocupat: cumpăra aparate, computere, căuta un asistent. Când am văzut ce obiecte scumpe şi sofisticate aducea de la Delhi m-a cuprins o milă nesfârşită faţă de Michael. El pleca prost echipat, înarmat doar cu puţin mai mult decât pasiunea lui pentru munte. Bocancii lui cu talpă groasă, cortul de plastic, canadiana impermeabilă al cărui fermoar fusese reparat de două ori, toate acele lucruri pe care le credeam invincibile atunci îmi păreau acum nişte improvizaţii ieftine, care nu-i erau de nici un folos real. Nimic n-ar fi părut mai firesc decât să deschid discuţia pe acest subiect cu Veer. Cu toate astea nu am putut spune un cuvânt. Diferenţa era prea dureroasă pentru mine, simţeam că l-aş trăda pe Michael dacă aş face o comparaţie.

Veer pleca des, uneori nu-l vedeam zile în şir. Până în după-amiaza aceea nu discutasem nimic personal. Însă de câte ori dădeam ochii cu el mă simţeam ca după cinci ceşti de cafea, băute una după alta. Aveam în mine un roi de albine care începeau pe dată să bâzâie înnebunite, izbindu-se una de alta. Eram incapabilă să stau nemişcată, chiar şi când mă aflam la fabrică. Nu-mi găseam liniştea şi nici n-aş fi putut spune exact din ce cauză. Îmi dădeam seama că vorbesc prea mult despre Veer, dar nu mă puteam stăpâni. Băgasem de seamă că, auzindu-mă, Diwan Sahib ridica din sprâncene, parcă vrând să spună: "Iar?"

Din Anuradha Roy, Valurile pământului, în pregătire la Editura Humanitas fiction, Colecţia "Raftul Denisei", coordonată de Denisa Comănescu. Traducere şi note de Irina Bojin.