Mons. Kovács Gergely: „Nu am făcut noi oare să dispară chiar Isus din ieslea Crăciunului şi din viaţa noastră?”/ de Daniel Cristea-Enache

- Cum era Crăciunul în copilăria petrecută în România, în anii "Epocii de Aur" Nicolae Ceauşescu, şi cum se apropie Crăciunul la Vatican pentru Monseniorul Kovács Gergely, după ce, cu ani în urmă, a primit binecuvîntarea Papei Ioan Paul al II-lea?

- "Natale cu 'e tuoje e Pasqua cu' chi vuoje" zice un proverb napoletan ("Crăciunul cu ai tăi, Paştele cu cine vrei"). Fie că îl interpretăm ca expresia faptului că ne naştem în familie, acasă, dar putem să murim oriunde, fie că îl luăm în sens strict, Crăciunul este frumos să fie sărbătorit în familie. Proverbul cu siguranţă ne transmite atmosfera Crăciunului care, într-adevăr, are ceva special şi ne îndeamnă să îl sărbătorim împreună cu cei dragi.

Cum era Crăciunul meu? Răspunsul este simplu: minunat! Eu consider că am fost un copil norocos, cu o copilărie fericită. M-am născut într-o familie de muncitori simpli şi am trăit zilele negre ale "Epocii de Aur" în condiţii de modestie şi simplitate, ca să nu spun sărăcie. Ştiu ce înseamnă să fii bucuros că poţi mânca cel puţin cartofi cu cartofi, pentru că se întâmpla să stai la coadă din zori până seara o dată la trei luni, dar poate se terminase carnea înainte să-ţi vină rândul... Dacă aveam noroc, de Crăciun chiar reuşeam să cumpărăm şi 1 kg de banane necoapte sau câteva portocale verzi, după ce stăteam la coadă ore întregi, călcându-ne în picioare unii pe alţii. Mama (nu ştiu nici azi cum reuşea) făcea minuni să pună deoparte din acea ruşinoasă raţie de zahăr, făină, unt, ouă şi lapte, distribuite strict pe tichet, ca să coacă pentru noi cozonacul de Crăciun.

Şi totuşi, în pofida tuturor "minunatelor realizări ale socialismului", Crăciunul avea un farmec al său, deosebit. Era o sărbătoare pentru care ne pregăteam săptămâni întregi şi o aşteptam numărând zilele. Şi sunt convins că nu este vorba de idealizare, că prin nostalgie amintirile ar fi devenit mai frumoase...

Eu nici atunci nu îl aşteptam pe Moş Gerilă: îmi era clar că bunul bătrân cu barbă este episcopul Sf. Nicolae şi vine în seara de 5 decembrie, iar în seara Crăciunului naşterea Pruncului Isus este ceea ce ne uneşte în jurul bradului. Nu aveam globuri sclipitoare şi mii de beculeţe, aveam în schimb căldura familiei reunite (poate la lumina unei lumânări). Podoabele din pomul nostru erau aceleaşi de ani de zile, şi în ciuda uzurii totuşi străluceau ceresc. O parte din hârtiile de staniol nu conţineau bomboane, ci erau învelişurile păstrate cu grijă din anii precedenţi, pe care le umpleam cu plastilină. Darurile de sub brad nu erau din abundenţă, dar erau făcute cu multă trudă şi ingeniozitate, iar efortul de a le realiza sau cumpăra nu avea nimic în comun cu goana după senzaţional sau consumul de masă: erau ţesute din picăturile de sudoare a părinţilor prin care ne dăruiau toată iubirea lor. Eram săraci, dar fericiţi.

Cum se apropie Crăciunul azi, pentru mine, la Vatican? Răspunsul este şi mai simplu: la fel, minunat. Pentru mine şi familia mea - mama, un frate şi o soră - Crăciunul este şi azi special. Chiar trăind în trei ţări diferite, la sute şi mii de kilometri unul de celălalt, sărbătoarea o petrecem împreună. Nu este un sacrificiu prea mare pentru niciunul dintre noi să pornim la drum, petrecând 20 de ore în autobuz sau o noapte întreagă în aeroport din cauza zăpezii, pentru a ne reuni în jurul bradului şi al Betleemului. Bineînţeles, exprimarea dragostei cu care ne iubim reciproc nu este redusă la o singură zi a anului, dar ocazia este într-adevăr unică şi specială. Iar asta este - ar trebui să fie - valabil pentru fiecare şi oricine: nu contează dacă trăim în România, Italia, Ungaria sau o altă ţară, important este să nu uităm ce este esenţa Crăciunului. În asta constă miezul întrebării: ce se poate sărbători sau cum se poate sărbători ceva, dacă însuşi conţinutul lipseşte?

Când pe data de 20 noiembrie 2012 a fost prezentată cartea L'infanzia di Gesù, adică al treilea volum din trilogia Sfântului Părinte Benedict XVI dedicată lui Isus Cristos, multe jurnale de ştiri de la televiziunile italiene au dedicat minute lungi acuzei că Papa ar fi făcut să dispară măgarul şi boul de lânga ieslea Pruncului. De fapt, Papa a scris numai că în Evanghelie nu sunt menţionate animale de niciun fel, fără să pună la îndoială Sfânta Tradiţie. Dar niciun ziarist nu şi-a pus adevărata întrebare: nu am făcut noi oare să dispară chiar Isus din ieslea Crăciunului şi din viaţa noastră?

Dacă mă uit pe străzile splendid împodobite ale Romei, la lumea care se înghesuie la tejghele în cursa pentru cadouri, dacă citesc ştirile despre stresul cauzat de cumpărături pentru sărbători, dacă deschid televizorul şi văd ştirile despre frenezia isterică a pregătirilor pentru sărbătoare, mă întreb dacă oare Crăciunul a mai rămas Crăciun. Prizonieri ai omniprezentului Moş Crăciun cu cadouri sofisticate şi ultramoderne, mulţi oameni aproape că uită semnificaţia primară a acestei zile: naşterea figurii centrale a religiei creştine, Isus Cristos Mântuitorul. Oare liturghia de Ajun din biserici, cu jocul păstorilor, mai reuneşte azi comunităţile, atât fizic, cât şi în solidaritatea rugăciunii?

Se vorbeşte de ani de zile numai despre criză, şi nu o pun la îndoială, dar mă întreb câţi observă că, de fapt, criza nu este deloc una economică, ci una existenţială. Este în criză umanitatea. Este în criză omul. Sunt în criză valorile umane fundamentale: cinstea, demnitatea, onestitatea, altruismul, generozitatea, corectitudinea, conştiinciozitatea. Afirmăm că suntem liberi, dar de fapt suntem sclavii propriului ego, ai propriilor dorinţe şi vicii.

Şi totuşi... Crăciunul este minunat. Era acum 30-40 de ani, este şi azi. Dar Crăciunul vine numai cu naşterea Domnului Isus Cristos, altfel rămâne cel mult sărbătoarea pomului de iarnă sau ziua nelucrătoare cu o cină copioasă. Crăciunul nu este o idilă şi nici dulcegărie sentimentală: n-a fost nici pentru Sfânta Fecioară, Sf. Iosif şi Isus. Primul Crăciun s-a petrecut în cea mai radicală sărăcie. Nici atunci sărbătoarea Crăciunului nu a devenit înălţătoare prin mesele abundente în palatele şi conacele puţinilor bogaţi, ci prin inimile curate ale păstorilor simpli şi săraci. Fireşte, Crăciunul nu exclude pe nimeni, ci reuneşte. La ieslea lui Isus au venit şi magi din Răsărit - oameni erudiţi, oameni de ştiinţă ai epocii lor, care deşi nu ştiau detaliile profetice despre naşterea lui Isus, ajung la El prin semnele naturii, călăuziţi de o stea. Aduc cadouri foarte preţioase: aur, tămâie şi smirnă. Închinarea lor ne este ghid şi măsură, pentru că din felul în care ne raportăm la Crăciun se vede imediat dacă suntem pe coordonate sănătoase sau nu.

Vă invit pe toţi să luăm parte la o aventură. Haideţi să nu mai căutăm Crăciunul în magazine, în strălucirea exterioară şi în bogăţia aparentă. Haideţi să avem curajul de a fi mulţumiţi cu dragostea. Cu adevărata Iubire! Nu trebuie să facem altceva decât să ne uităm în ochii zâmbitori şi profunzi ai Pruncului în iesle. În societatea de consum, în care suntem tentaţi să căutăm bucuria în obiecte şi produse, să începem a învăţa să trăim într-un mod esenţial, astfel încât Crăciunul să fie trăit nu numai exterior, ci ca sărbătoarea Fiului lui Dumnezeu care a venit pentru a aduce pacea, viaţa şi adevărata bucurie pentru toţi.

Mons. Dr. Kovács Gergely s-a născut în 1968 la Târgu Secuiesc. După examenul de Bacalaureat şi serviciul militar obligatoriu, îşi începe studiile la Institutul de teologie romano-catolic din Alba Iulia, în 1987. Dupa căderea dictaturii comuniste, în 1990 este trimis la Roma pentru a-şi continua studiile. Fiind alumn la Collegium Germanicum et Hungaricum, studiază la universităţile Pontificia Università Gregoriana şi Pontificia Università Laterenense. În 1993 este hirotonit preot pentru arhidieceza de Alba Iulia, continuând studiile la Roma şi obţinând doctoratul în drept canonic în 1996. Pentru un an este capelan la parohia din Târgu Mureş. În august 1997 revine la Roma cu rol de funcţionar al Consiliului Pontifical pentru Cultură (Ministerul pentru Cultură al Vaticanului), al cărui şef de birou este din 2004. Redactor şef al revistei trimestriale Culture e Fede (din 1998), Comisar al Congregaţiei pentru Cler (din 2008) şi Comisar lângă "Rota Romana", Tribunalul de ultimă instanţă al Bisericii Catolice (din 2012). Ministerul Afacerilor Externe al României i-a acordat recent diploma de merit pentru promovarea valorilor în raporturile internaţionale.