Opinie Adrian Vasilescu: Pe ce mizăm în 2013

Ştim deja cine va fi prim-ministru. Peste câteva zile, probabil, va fi instalat noul guvern. Şi mai departe? Speranţa că economia se va însănătoşi nu e nicidecum neîntemeiată. Nu va fi însă deloc uşor să fie dusă până la capăt schimbarea în economia reală. Mai ales că o parte semnificativă din societatea românească s-a obişnuit cu sărăcia. Românilor li se par fireşti şi bugetele amputate, şi salariile modeste, şi mărfurile de calitate îndoielnică pe care le cumpără cu bani mulţi. "A strânge cureaua" a devenit un fel de "perpetuum mobile" al existenţei noastre.

Cert este că fără concurenţă, fără rigori contractuale şi fără cerinţa de a lua în seamă semnalele pieţelor înaintarea va fi grea. Iar neputinţa celor mai multe dintre întreprinderile de stat de a realiza produse competitive, care să fie căutate pe piaţa internă sau la export, e doar în parte suplinită de companii private performante.

Există totuşi o bază de pornire. Un activ adunat în mai mulţi ani. Căci reformele nu puteau fi prea multă vreme amânate. Societatea românească trebuia, la un moment dat, să se grăbească pentru a pune în mişcare spirala expansiunii economice. Starea de aşteptare nu era decât un mod de a lungi bolile economiei româneşti. Şi bolile bugetului.

Din 2000 până în 2008 inclusiv, fără întrerupere, PIB-ul nostru a urcat cu ritmuri neatinse nici în Bulgaria, nici în Ungaria, nici în Cehia, nici în Slovacia sau în Polonia, nici chiar în Slovenia. Şi unde e creştere e loc pentru investiţii. Sigur, inflaţia mare ar fi putut să constituie, pentru investitori, un motiv de descurajare. Dar i-a încurajat tendinţa dezinflaţionistă. Practic, inflaţia se transformase în dezinflaţie şi investitorii au primit astfel un semnal pozitiv. E drept, progresele făcute de ţara noastră, care au schimbat faţa economiei, s-au manifestat cu deosebire în planul macrostabilizării. Dar macrostabilizarea a favorizat schimbări importante şi în economia reală.

Sigur, astfel de schimbări ar fi avut efecte durabile dacă ar fi fost atacate structurile din companii, îndeosebi în cele de stat. Dar la astfel de performanţe nu a fost posibil să ajungem în ritmul lent cu care au înaintat reformele structurale până în 2008, cu motoare ale pieţei ce au fost turate unul câte unul şi cu legităţi economice ce au fost încălcate sistematic, una câte una, de teamă ca şocul reformelor să nu fie resimţit prea dur de electorat. Aşa că economia românească, în nouă ani de creştere economică plus, din cauza jumătăţilor de măsură nu şi-a asigurat formarea unei mase critice de schimbare, care să favorizeze un raport optim între câştigurile şi pierderile din economie.

În 2009 şi în 2010 am parcurs o etapă a "creşterii minus". Ceea ce înseamnă că PIB-ul a crescut... sub nivelul anului 2008. În 2011 am avut creştere peste nivelul anului trecut. O "creştere plus" de 2,5 la sută. Pe o creştere plus mizăm şi în 2012, ce va rezulta, fără îndoială, dintr-un salt în jos în primul trimestru, unul în sus în trimestrul al doilea, din nou unul în jos în trimestrul al treilea şi, probabil, un salt în sus în trimestrul pe care îl vom încheia în mai puţin de două săptămâni. Pentru că, după ce în trimestrul al doilea al anului curent PIB-ul a preluat şocurile secetei de astă vară, economia şi-a revenit într-o oarecare măsură. Pe această bază, în curs de consolidare, un efort de relansare a creşterii în 2013 ar fi nu doar benefic, ci şi necesar.

Pentru relansarea creşterii, în 2013, chiar şi cu numai 1 la sută, va fi nevoie să fie vitalizate stimulentele muncii. De aici, cerinţa ca viaţa economică să fie dominată de iniţiativă, efort constructiv şi punerea la lucru a inteligenţei creatoare. Avem o singură şansă de a scăpa din capcana crizei economice: să punem în sfârşit semnul egal între deciziile aducătoare de profit colectiv şi câştigul individual; între munca aducătoare de bogăţie colectivă şi vocaţia individuală pentru lucrul bine făcut. Pentru ca pofta de consum să devină egală cu pofta de muncă performantă.