Cum au văzut jurnaliştii ZF tumultuosul an 2012 în care economia a bătut pasul pe loc fiind călcată în picioare de clasa politică

Cristian Hostiuc, director editorial al ZF: Politicienii şi-au dorit mai mult victoria, liderii din business s-au ascuns în birouri şi de aceea s-a instalat frica în economie

Dacă şi clasa economică şi-ar dori victoria, aşa cum politicienii - aproape toţi mediocri - îşi doresc puterea, atunci România ar fi cu mult înainte. Din păcate, toţi cei care conduc clasa economică şi din a căror muncă se strâng taxe şi impozite de 43 mld. euro într-un an, îşi doresc ca lucrurile să se schimbe la nivel politic din birou, din spatele luminii reflectoarelor, fără ca ei să se murdărească.

Aş putea spune că toţi cei care compun elita economică, antreprenori, proprietari de mari afaceri, directori executivi ai celor mai mari companii, bancheri, consultanţi, sunt precum membrii cooperativei din fotbalul românesc. Fiecare vrea să-şi ia punctele acasă şi niciodată nu va deranja adversarul pe terenul lui. Din acest motiv, nici clasa economică nu deranjează clasa politică şi nici invers. Şi toată lumea speră ca lucrurile să se rezolve de la sine, locurile de muncă să se facă, economia să se refacă singură, fără ca nimeni să investească, toată lumea vrea strategii naţionale, dar fiecare din sectorul privat îşi împinge pe sub uşă strategia lui şi din acest motiv sectorul energetic este praf, sănătatea este la pământ şi înghite lacom din ce în ce mai multe miliarde de euro an de an, fără a lăsa ceva vizibil în urmă, educaţia se află la decenii distanţă faţă de cerinţele pieţei muncii, infrastructura financiară este rudimentară chiar şi după 22 de ani, fiind prizoniera unui grup restrâns de interese, acesta fiind şi unul dintre motivele pentru care economia suferă de lipsa finanţării. Noroc că internetul şi comunicaţiile mobile au luat-o puţin înainte.

2012 a fost un an prost în care s-a arătat în toată urâţenia ei clasa politică, cu ai săi lideri, iar economia, cu toţi actorii ei, s-a ascuns în spatele birourilor şi s-a uitat cum firavul plus de încredere este călcat în picioare.

Din a doua parte a anului totul s-a înrăutăţit, creşterea economică de peste 1% s-a topit peste noapte, iar toate planurile de investiţii au fost aruncate la coş. Dacă nu era reîntregirea salariilor, care a injectat peste un miliard de euro, probabil că economia ar fi scăzut în acest an. Cel mai rău lucru este că nimeni nu ştie încotro se îndreaptă economia, mediul de afaceri, investiţiile. Fiecare ar vrea să facă un pas înainte - să ia un credit pentru un apartament, să mai schimbe ceva prin casă, să-şi înlocuiască maşina, să cumpere un echipament mai performant, să atace piaţa înainte ca rivalii să se trezească, poate să-şi schimbe jobul cu un altul unde posibilităţile de creştere a salariului sunt mai mari - dar îi este frică, nu are încredere în viitor pentru că nu este nimeni în care să aibă încredere. Şi din păcate toată lumea se uită la clasa politică de unde ar trebui să vină încrederea.

Premierul Victor Ponta are acum şansa lui, iar mulţi din generaţia sa îşi pun încrederea în el pentru că nu au în cine altcineva. Băsescu a sfârşit ca o dezamăgire pentru că a lăsat prea puţin în urmă, total disproporţionat cu puterea pe care a avut-o. A împins prea puţin economia înainte, iar acest lucru s-a văzut cel mai bine în criză. Antonescu este un foarte bun vorbitor şi atât, dar are şansa lui. PDL cu ai săi lideri s-a epuizat şi nu au nimic în spate.

Cu un imens câştig în spate, Ponta, 40 de ani, are toată puterea politică să scoată economia din mlaştina în care se sufocă an de an şi s-o împingă înainte. Timp de un an nimeni nu va contesta măsurile de restruc­turare, privatizare sau de reformă a admi­nistraţiei. Dacă nu le face până atunci, vom pierde şi acest ciclu politic, iar generaţia lui, adică a decreţeilor se va îndrepta spre pensie cu o ură profundă că a pierdut timpul de­geaba în România, iar singura salvare la de­za­măgire este refugierea într-un lider ca Dan Diaconescu sau Gigi Becali. Sau cine va mai răsări. Acesta este pericolul cel mai mare.

În ciuda faptului că este prinsă într-o mediocritate politică şi economică în acea celebră cooperativă fotbalistică, la suprafaţă tot reuşesc să apară câte un Lucescu, Dan Petrescu sau Reghecampf. Întrebarea este cine sunt cei din scena politică şi economie care îşi pot asuma ceea ce fac cei trei antrenori care au ieşit din cooperativă prin munca şi ideile lor. În acelaşi timp, dacă toţi cei care decid în economia privată nu-şi vor dori mai mult victoria decât politicienii, e puţin probabil ca România să intre măcar în grupe.

Sorin Pâslaru, redactorul-şef al ZF: 2012, un an de tensiune politică maximă, dar de anduranţă pentru business. Relansarea nu poate veni fără proiecte curajoase

Anul 2012 a fost un an tensionat. Un an greu. Aparent, nu am progresat. Dar abia în 2013 se va vedea dacă 2012 a fost un an cu adevărat rău. Frământările politice din acest an au clarificat până la urmă o serie de opţiuni. Cât de bune sau proaste au fost acestea, se va vedea în 2013. Şi testul va fi simplu: 95% din ministere să fie conduse de aceiaşi oameni în decembrie 2013. Pentru că, aşa cum sunt aceşti miniştri - vreo 3-4 quasi-penali, alţii învechiţi, alţii figuri prea şterse pentru aceste poziţii, măcar să se bucure de o stabilitate. Să nu mai avem, aşa cum am avut în ultimii patru ani, 10 miniştri care s-au perindat la Minis­te­rul Muncii, 9 la Sănătate şi 6 la Educaţie.

Pentru că 2012 a fost un an al instabi­lităţii, al unor castele construite pe nisip. Sau cel puţin aşa s-a văzut din redacţia ZF. Nici bine nu ieşeai de la un interviu cu un ministru, că aflai că a căzut guvernul. Proiecte de investiţii, iniţiative de afaceri - toate cad când şefii de companii văd că într-un an trebuie să vorbească cu trei premieri. Şi doi preşedinţi în 2012, pentru că asta a mai lipsit în acest an: după şase luni de turbulenţă, să mai ceri şi sus­pendarea preşedintelui. Este prea mult pentru o ţară. Oamenii sunt deja obosiţi de atâtea schimbări. Aceasta poate fi şi una din explicaţiile votului cu o majoritate covârşitoare pentru actuala putere.

Pentru business, 2012 a fost un an de aşteptare. Pentru multe companii, au continuat ajustările. Există însă sectoare care merg. Terenurile agricole, pădurile şi podgoriile României au devenit noua ţintă de investiţii pentru fondurile străine. Dar au apărut şi tranzacţii mari cu companii interesante despre care puţini ştiau că există, deşi fac business de 100-200 de milioane de euro, cum a fost Energobit de la Cluj, un grup care produce echipa­mente pentru energie.

Pentru bănci, de a căror bună func­ţionare depinde în mare măsură relan­sarea economiei, a fost un an dificil şi 2013 va fi şi mai greu. Unii spun că în 2009 băn­cile au respins înspre business şi populaţie valul crizei prin majorarea dobânzilor, nejustificată în condiţiile în care Euribor scăzuse atunci de la 5% la 0,5% în şase luni. Populaţia şi companiile au asimilat şocul din plin, pentru că nu au avut unde să-l transmită mai departe. Dar rezultatul a fost că 700.000 de clienţi persoane fizice din cele 3,5 milioane cu împrumuturi la bănci au devenit rău platnice, iar com­pa­niile au intrat în insolvenţă pe capete. Şi, în 2011 şi 2012, valul crizei s-a întors în bănci dinspre business şi populaţie, văzându-se, simplu, în rata de credite neperformante.

2012 a fost şi un an al afirmării, din ce în ce mai vizibile, a nevoii de identitate a capitalului local. După patru ani de secetă a investiţiilor străine (7 miliarde de euro în total în perioada 2009-2012, mai puţin decât într-un singur an 2008), întreprin­zătorii s-au întors spre ei înşişi şi s-au întrebat - de unde pot proveni resursele de creştere? Răspunsul este simplu - de la ei înşişi, ca în anii '90, când şi-au început afacerile. Şi au început să se întrebe iar - ce merge, de ce merge, cum facem să meargă şi mai bine. Şi au schimbat şi ce nu a mers au tras linie şi închis. Gata. S-au învăţat cu un mediu mai dur chiar şi decât în anii '90, când economia cădea, dar îi salva inflaţia.

După un 2011 salvat de agricultură, care a determinat o creştere economică de 2,5%, 2012 se încheie ca un an cenuşiu, de anduranţă, cu 0,3% creştere a PIB.

Cu o administraţie măcar mai stabilă, dacă nu mai eficientă, cu un sistem bancar care să admită că a încercat mutarea crizei în 2009 înspre business şi că trebuie să accepte scăderea dobânzilor în 2013 pentru relansarea economiei şi cu întreprinzători mai curajoşi, care să pună pe masă de acum proiectele de investiţii care stau de prea multă vreme în sertare, 2013 poate fi un an mai bun.

Proiecte de investiţii, iniţiative de afaceri - toate cad când şefii de companii văd că într-un an trebuie să vorbească cu trei premieri. Şi doi preşedinţi în 2012, pentru că asta a mai lipsit în acest an: după şase luni de turbulenţă, să mai ceri şi sus­pendarea preşedintelui. Este prea mult pentru o ţară. Oamenii sunt deja obosiţi de atâtea schimbări. Aceasta poate fi şi una din explicaţiile votului cu o majoritate covârşitoare pentru actuala putere.

Răzvan Voican, redactor-şef adjunct, bănci: Un an în limbo pentru piaţa bancară. În 2013 se va vedea cine ajunge în Rai

Plafonarea creşterii creditelor neperformante - atât de aşteptată şi prognozată de mulţi bancheri pentru 2012 - se amână din nou.

Industria bancară rămâne prinsă în cercul vicios al crizei: fără creştere economică alte şi alte companii rămân fără suflu şi fie se protejează prin intrarea în insolvenţă, fie eşuează pur şi simplu, în timp ce băncile aşteaptă să revină creşterea pentru a da drumul creditării, iar până atunci vorbesc numai despre înăspri­rea condiţiilor de acordare a finanţării.

Bancherii nu au încre­dere că economia îşi va reveni, cel mai dramatic semnal fiind restructu­rarea dură prin care ur­mează să treacă cea mai mare bancă - BCR.

Fără producţie de cre­dite noi, ponderea ne­perfor­­mantelor din sistem va trece probabil de 20%.

O mare provocare pentru bancheri la final de 2012 - început de 2013 este testul adevărului la care s-a hotărât să-i supună BNR: cât de realist sunt evaluate garanţiile aferente creditelor şi care este necesarul de provizioane supli­mentare şi implicit de capital.

Şi ca şi când n-ar fi avut oricum o imagine greu de invidiat, comunitatea bancară a ajuns să se confrunte cu un scandal al fraudelor care promite noi episoade în lunile următoare.

O altă profeţie care se amână este consolidarea pieţei: peisajul băncilor greceşti a rămas intact, cu promisiunea unei fuziuni între Bancpost şi Banca Românească pentru anul viitor; ungurii de la MKB încă se chinuie să iasă de pe piaţă, iar RBS nu reuşeşte să-şi vândă portofoliul de retail

Tot pentru 2013 se amână instalarea unui CEO la Banca Transilvania, cea mai mare instituţie de credit cu capital majoritar local, fostul director general Robert Rekkers lăsând în urmă o bancă destul de solidă încât să se descurce într-un interimat prelungit.

Multe alte bănci au dus până la capăt schimbările de top management: BCR, BRD, Bancpost, ING, Volksbank sau Eximbank au şefi noi, în timp ce Raiffeisen a renunţat la numărul doi din bancă, iar UniCredit a înfiinţat o astfel de poziţie.

Urmează un an care ar putea face şi mai mult diferenţa, arătând mai bine cât de priceput este un bancher sau altul şi cât de curată este o bancă sau alta. BCR se luptă cu pierderile, BRD ar putea plonja pe un trend similar şi prea puţine instituţii de credit se pot lăuda că au traversat criza în picioare, industria fiind prea ocupată cu propria restructurare întârziată pentru a se uita ce mai poate salva din economie. 2013 va fi probabil cel mai greu an pentru piaţa bancară.

Ioana David: Greu, dar... se poate. După 20 de ani

Era prin vara aceasta când autostrada Bucureşti - Ploieşti ieşea din schiţe şi se deschidea traficului.

După cinci ani de lucrări (nici acum nu este gata partea care ar trebui să facă legătura dintre Şoseaua de Centură şi Şoseaua Petricani) şi peste 400 mil. euro cheltuiţi, cei care mergeau înspre Ploieşti nu puteau crede că în sfârşit au autostrada. Printre ei, mă număram şi eu.

Nu am pretenţia că sunt un fin observator al modului în care se dez­voltă intrastructura în România, însă pot spune că pentru cineva care merge des din Bucureşti înspre Valea Prahovei (şi sunt destui), acesta a fost evenimentului anului.

Nici fără aceasta ce­lebră de acum auto­stradă, Valea Prahovei nu o ducea rău din punctul de vedere al accesului. DN1 este şi acum o variantă foarte bună (şi în continuare preferată de şoferi), iar pe calea ferată durează o oră şi câteva minute spre exem­plu să ajungi la Câmpina (ce-i drept, pre­ţu­rile sunt discutabile).

Sunt câteva argumente pentru care utilitatea acestui proiect poate fi pusă sub semnul întrebării în contextul actual (faptul că are cam aceeaşi lungime cu DN1 şi se termină în Şoseaua de Centură când ar trebui să te ducă undeva mai aproape de centrul Bucureştiului sau că banii ar fi putut fi folosiţi pentru proiecte mult mai urgente), însă cu siguranţă acest proiect aduce mai puţine bătăi de cap pentru şoferi. Eu mă număr printre cei care văd părţile bune ale acestui proiect şi îi înţeleg utilitatea.

Păcat că a fost nevoie de 20 de ani ca autostrada Bucureşti - Braşov să înceapă să se concretizeze şi păcat că alte proiecte bat pasul pe loc.

Gabriel Razi: "Dacă vin două ore pe zi la Guvern, eu livrez mai mult decât voi"

Unul dintre citatele memorabile din business ale anului a sunat cam aşa: "Eu, dacă vin două ore pe zi la Guvern, fac mai mult decât guvernanţii o zi întreagă".

Am rămas cu vorbele proaspete în memorie zile în şir. Mi-am dat seama spre sfârşitul anului că directorul respectiv avea dreptate după ce, într-o discuţie, un alt om de afaceri mi-a înşiruit la telefon cu o uşurinţă de invidiat zece indicatori relevanţi ai businessului său, creşteri şi scăderi cu două zecimale. Aceasta este la prima vedere diferenţa dintre şefii de multinaţională, antreprenorii care şi-au construit de la zero afacerile şi miniştrii sau secretarii de stat. Primii îşi riscă zi de zi viitorul în jungla afacerilor, în timp ce în ministere viaţa continuă să înainteze domol.

O solicitare la orice minister primeşte în continuare răspuns, în cel mai bun caz, după o săptămână, iar evenimentele publice organizate de stat sunt în multe cazuri făcute doar de ochii lumii. În fiecare dimineaţă, în holurile hotelurilor de lux aceiaşi miniştri, parlamentari sau consilieri care apar zi de zi în ziare sau la televizor continuă să se întâlnească să pună la cale afaceri şi noi căi de a căpuşa banul public, după cum răspundea acum o lună o chelneriţă, fiind întrebată de un coleg de ce nu merge la vot. Cu toate astea, din punct de vedere al ştirilor, a fost un an interesant, cu zăpezi, secetă, proteste de stradă, trei schimbări de guvern, preşedinte suspendat şi un fost premier aproape-sinucis şi apoi încarcerat. Ne vedem şi la anul!

Claudia Medrega: Trei miniştri la Finanţe şi acelaşi Cod fiscal ambiguu

După ani de promisiuni, nici 2012 nu a adus republicarea Codului fiscal, care de-a lungul timpului a suferit frecvente modificări ce au pus mediul de afaceri în dificultate.

Dar, deloc surprinzător, au apărut noi modificări legislative... fără de care nu poate să se încheie vreun an fiscal tradiţional românesc. Şi, în spiritul instabilităţii autohtone, 2012 a adus trei miniştri la Finanţe - cel mai important şi cel mai râvnit portofoliu de către toţi politicienii care s-au succedat la guvernare de-a lungul timpului.... Miniştrii "reprezen­ta­tivi" pentru întreaga scenă politică, susţinuţi din toate părţile - de PDL, PSD sau PNL. Bogdan Drăgoi, 32 de ani, unul dintre cei mai tineri demnitari români, a fost ministru de finanţe în Cabinetul Ungu­reanu, dar a avut neşansa... sau poate şansa să stea doar vreo trei luni în fruntea ministerului. La plecare s-a lăudat că a lăsat în "vistierie" 5 mld. euro şi 7 mld. lei... bani împrumutaţi, desigur. După căderea guvernului Ungureanu în Parlament, pentru Finanţe, în guvernul Ponta I, a fost preferată autoritatea profesională a vetera­nului Florin Georgescu, "nevoit" să-şi între­ru­pă mandatul de prim-viceguvernator al BNR... El a fost văzut ca o garanţie că nu vor apărea derapaje bugetare specifice unui an cu alegeri locale şi generale. Până acum nu au apărut... Dar, pe final de an, a apărut un "cadou" de la politicieni: împărţirea Ministe­rului Finanţelor în două - Finanţe şi Buget (în premieră). De ce? Nicio explicaţie oficială... La Finanţe a fost nominalizat Daniel Chiţoiu, mâna dreaptă a preşedintelui PNL Crin Antonescu. Liviu Voinea, un economist din generaţia tânără, apropiat al PSD, aspirant la postul de ministru de finanţe, a ajuns ministru delegat pentru buget. Iar oamenii de afaceri privesc de pe margine, întrebându-se cum va arăta bugetul şi cum se vor schimba, din mers, regulile jocului fiscal în 2013.

Bogdan Cojocaru: O criză de ipocrizie

Încotro ne duce criza? Spre mall-uri, pe unii, doar pentru a gusta din strălucirea şi exuberanţa marilor branduri. La vânzătorii de electronice şi de telefoane mobile, iar cine ajunge aici nu se mulţumeşte doar să guste, ci cumpără. Se cumpără şi cele mai scumpe şi sclipitoare gadgeturi în Capitală, o Capitală parcă mai împodobită şi mai strălucitoare ca niciodată. Dacă se cumpără, înseamnă că sunt bani, iar dacă străluceşte, Bucureştiul este un oraş prosper. Cei care se lasă păcăliţi de sclipirile artificiale exclamă: Care criză? Dar nu văd în întuneric, unde mişună tot mai multele creaturi născute sau transformate de criză.

Casele de pariuri şi jocuri de noroc înfloresc aproape la fiecare colţ de stradă, semn că munca, şi aşa puţină, nu mai este o modă, iar oamenii vor venituri rapide. Înfloresc şi lanţurile de retail, pentru că oamenii preferă să economisească şi cea mai mică sumă.

Departe de strălucirea Bucureştiului oraşe întregi sunt moarte şi pline de şomeri. Magazinele second-hand sunt mai pline ca niciodată, târgurile de vechituri tot mai întinse, iar dărâmăturile sunt tocate sistematic de căutătorii de fier vechi. Prin păduri mişună culegătorii de ciuperci şi fructe şi foştii paznici ai fermelor au devenit cei mai înrăiţi braconieri. O parte din banii astfel obţinuţi ajung în cârciumi sau, în cel mai bun caz, la vânzătorii de electronice şi de telefoane mobile. Este criză, economică, dar, cel mai grav, una a ipocriziei.

Andrei Chirileasa: Uitaţi de bursă!

Bursa închide anul pe creştere, dar cred că nimeni nu se mai bucură. Eu aş vrea să uit anul acesta pentru ca nu am nimic plăcut să-mi amintesc în legătură cu piaţa de capital. Speram, ca toată lumea, că va fi anul listărilor şi, din nou, nu s-a întâmplat nimic. Îmi plăcea să cred că noua conducere a bursei va reuşi să scoată din criză piaţa de capital şi că va veni măcar cu un proiect de relansare, dar nu s-a întâmplat nici asta.

Am scris în schimb despre scandaluri, despre procese, despre Sima şi Chelu, despre cum acţionarii unor companii sunt purtaţi prin zeci de procese ca să-şi câştige drepturile de acţionari. Am scris despre plecarea de pe bursă a ING şi a UniCredit şi a altor bănci şi firme de brokeraj, despre exitul celui mai mare fond străin, despre delistarea Azomureş. S-a strâns atâta amăreală în vârful peniţei că nu mai găsesc nimic bun de zis despre piaţa de capital.

Aşa că voi urma sfatul unui prieten: "Uită de bursă!". Noul Guvern a uitat şi el: nu pomeneşte nimic despre bursă în programul de guvernare. Poate că vine apocalipsa financiară şi scăpăm de tot de ea.

Dacă nu, pe 3 ianuarie, o vom lua de la capăt.

Ciprian Botea: Nu credeam vreodată că şefii CSA îi vor amenda pe cei care le plătesc salariile

Nemulţumirile exprimate de clienţii companiilor de asigurări pe diverse canale (mass-media, forumuri online, plângeri la CSA - arbitrul pieţei de asigurări - sau reclamaţii la Protecţia Consu­ma­torului) au ajuns în sfârşit să aibă ecou după ce Consiliul CSA a decis în luna iunie să amendeze patru dintre şefii celor mai mari companii de asigurări.

Chiar dacă valoarea amenzilor (circa 12.000 de euro) pare nesemnificativă, important este semnalul dat de supraveghetorii pieţei prin această măsură şi anume: clientul contează! CSA nu a dat până anul acesta semnale că ar dori să deranjeze companiile de asigurări (a căror imagine în rândul clienţilor s-a deteriorat constant), mai ales în contextul în care comisioanele plătite de asigurători aduc anual milioane de euro la bugetul instituţiei.

Creşterea alarmantă a petiţiilor trimise de clienţii nemulţumiţi a pus însă presiune pe şefii CSA. Asiguraţii au depus în primele nouă luni circa 8.500 de reclamaţii la CSA, creşterea faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut fiind de peste 60%. Cei mai mulţi clienţi sunt nemulţumiţi de gestionarea dosarelor de daună, în special a daunelor pe segmentul auto.

CSA, care supraveghează o piaţă de aproape 2 mld. euro anual, a evitat multă vreme să aplice sancţiuni drastice asigurătorilor, preferând să răspundă valului de nemulţumiţi cu cifre seci care arătau că sistemul de asigurări este solvabil şi că asigurătorii plătesc un volum important de daune. Noua strategie ofensivă a instituţiei ar putea ajuta la vindecarea unor răni mai vechi ale industriei: pierderi de sute de milioane de euro în ultimii şapte ani datorate tarifelor stabilite necorespunzător şi o imagine din ce mai proastă în rândul clienţilor.

Cristi Moga: Un an de stagnare din care ieşim mai căliţi

Stau şi îmi storc creierii să-mi dau seama cu ce voi rămâne după acest an şi, în afară de zăpada din februarie, protestele de la început de an, arestarea lui Adrian Năstase, scandalul politic şi deschiderea proiectului Palas din Iaşi nu-mi dau seama ce ar mai putea fi consemnat.

Nu m-aş fi aşteptat în februarie ca pe o stradă din Bucureşti să poţi rămâne împotmolit în maşină timp de câteva ore, dar am trecut şi prin asta.

Pe de altă parte, pot să spun că în mai mi-a "picat faţa" când am văzut proiectul Palas din Iaşi, cu toate că "ploaia" din magazinul H&M tot eu am filmat-o şi am transformat-o în ştire. Dascălu a construit acolo un proiect pe care un investitor străin nu l-ar fi făcut în România deoarece strict financiar investiţia nu are acoperire - randamentul este prea mic. Dar el l-a făcut că era în oraşul lui şi poate dintr-o ambiţie tipică moldovenilor. Am mai scris-o: mi-aş dori un asemenea proiect şi în Bucureşti.

În Capitală, în schimb, când Adrian Năstase era adus pe targă la Floreasca, în urgenţă, în seara cu tentativa de sinucidere, tocmai plecam de la redacţie după o predare la Business Construct. La câteva sute de metri, pe Dorobanţi, se afla coaforul în care un poliţist îşi omorâse recent soţia. Obosit fiind, mi se părea că trăiesc în lumi paralele. Aceste evenimente au contribuit poate şi la "reve­laţia" că poporul român chiar nu este cu nimic mai special decât altele, cum ne place deseori să credem. Românii pot fi de toate felurile: inconştienţi, laşi, cu magnet pe claxon, tupeişti, inteligenţi, dedicaţi, muncitori, dacă sunt motivaţi, cum se întâmplă de altfel şi în alte ţări.

Specială este doar legătura pe care fiecare dintre noi o are cu oamenii şi locurile în care a crescut, a evoluat şi, eventual, şi-a creat o familie. Iar această legătură se consolidează mai mult cu timpul. Pentru mine, dar şi pentru o întreagă generaţie cu speranţe şi aşteptări mari, a mai trecut un an, unul care nu a fost uşor, dar din care ieşim mai "căliţi".

Mirabela Tiron: Domnule Ponta, cât să mai tragem de bagaje în stradă pentru un taxi cu tarif normal la Otopeni?

Trece anul şi problema organizării taxiurilor de la aeroportul din Otopeni tot nu s-a rezolvat. Şi asta în ciuda schimbării directorului de la compania ce administrează aeroportul, a unor şedinţe ţinute de reprezentanţii a şapte instituţii şi chiar a promisiunii făcute de premierul Ponta că se va găsi o soluţie pentru accesul taxiurilor cu tarif normal (1,39 lei pe km) la sosiri la Otopeni.

Aşa cum pasagerii de la aeroport trăgeau în stradă de bagaje în august pentru a ajunge la un taxi cu tarif normal, faţă de cele cu 3,5 lei pe kilometru din faţa aeroportului (la sosiri), aşa încheie şi anul. Mai ales că de sărbători aeroportul este mult mai aglomerat. Se întorc şi românii din Spania şi Italia acasă. Şi pe câţi dintre ei îi va aştepta maşina unei rude la sosiri sau câţi vor fi dispuşi să plătească 3,5 lei pe km? O parte oricum vor alege să facă transferul în oraş cu un taxi cu tarif normal şi cred că ar fi bine, domnule Ponta, să îi vedeţi cum trag de bagaje în plină stradă. Într-adevăr, acest cărat al bagajelor ar putea fi considerat un exerciţiu fizic, asta dacă omitem din context haosul în care ajung pasagerii în aşa-zisa staţie "La Ceas", cu acces interzis pentru maşini, dar în care tot se îngrămădesc taxiuri cu tarif normal. Din păcate, de această situaţie profită şi aşa-zişii "piraţi", taximetrişti care deşi au pe maşină trecut tariful de 1,39 lei pe kilometru nu au instalat un aparat de taxat şi nici nu prezintă o legitimaţie la vedere. Dar când aterizezi pe aeroport după câteva ore de călătorie, te gândeşti doar la cum să ajungi mai repede acasă. Iar taximetriştii "piraţi" care se amestecă cu cei chemaţi la comandă ştiu asta. Aşa se face că pasagerul ce aterizează pe cel mai mare aeroport din ţară ajunge chiar să urce în acel taxi, cu un şofer care profită de organizarea deficitară de la aeroport.

Poate, după ce vă convingeţi că nu e normal aşa şi nici civilizat, nu mai spuneţi ca în noiembrie "nu cred că trebuie primul-ministru să se ocupe direct de unde vin taxiurile" şi acel "aeroport modern, cu un management modern" de care vorbeaţi va găsi soluţia optimă pe care aţi promis-o pentru un transfer în condiţii normale cu taxiul.

Cristina Roşca: Să nu ne mai plângem. Avem magazine, restaurante şi avem voie pe stradă după 11 seara

O vizit[ în Turkmenistan, fie ea oricât de scurtă, te face să vezi România cu alţi ochi.

Până să merg în statul din Asia Centrală nu mi-am dorit niciodată cu adevărat să emigrez, însă după două zile de vizită oficială nu mi-am dorit niciodată mai mult să rămân în România.

Ne plângem că avem prea multe hipermarketuri şi supermarketuri, care ne "încântă" să cumpărăm. Măcar noi le avem. În Turkmenistan am văzut în două zile două magazine (până şi termenul de chioşc este prea indulgent), şi ambele în aeroport, la plecarea din ţară. Unde fac turkmenii cumpărături? Este un mister pentru care încă nu am găsit răspuns.

Ne plângem că nu avem bani însă Centrul Vechi este plin - chiar dacă stăm acolo şi doar tragem de o apă o seară întreagă - iar la Zara şi H&M este în permanenţă coadă. În Turkmenistan restaurantele sunt de apetenţa politicienilor şi a puţinilor oameni care îşi permit.

Dacă vorbim de modă, la fel de bine putem vorbi de uniforme. Cum afli vârsta unei femei în Turkmenistan? Dacă are rochie verde este elevă. Dacă are rochie vişinie este studentă. Indiferent de vârstă însă, rochia are mâneci lungi şi o lungime care se apropie de glezne.

În România însă, dacă găseşti pe cineva pe stradă cu o rochie ca a ta, aceasta este la fel de demodată ca şi atunci când peste ea ar fi trecut trei sezoane. Şi nu doar atât, noi anticipăm tendinţele, nu mergem în rând cu ele.

Şi, cel mai important, dacă nu avem bani să ieşim sau să cumpărăm, măcar avem voie - încă - să stăm pe stradă după cum poftim. Nu se dă stingerea la 11 seara. Da, se poate mai bine, dar se poate mai rău.

Andreea Neferu: Criză-necriză, consumul e în floare

Românii nu au scăpat de criză nici în 2012 sau cel puţin aşa credem şi spunem cu toţii.

Deşi în urmă cu un an, în aceeaşi perioadă, eram mai optimişti şi speram într-un an 2012 plin de reveniri, un an electoral care o să mai reducă din impactul sever al crizei din ultimii ani, treptat semnele unui an mai slab decât ne aşteptam au venit.

O iarnă grea, proteste în Piaţa Universităţii, trei schimbări de guverne, un referendum de schimbare a preşe­dintelui, două runde de alegeri au dat România peste cap. Sau nu?

Anul acesta, cel puţin în a doua jumătate a anului, cred că nu a fost o zi în care marile reţele de hiper­marketuri şi în special cele de supermarketuri să nu anunţe o nouă deschidere.

Peste 220 de magazine au fost deschise în 2012 şi nu cred că retailerii ar fi făcut acest pas fără un plan de afaceri bine pus la punct, care să analizeze potenţialul şi cererea din piaţă. Iar alte câteva zeci de magazine de haine au fost deschise tot anul acesta.

Asta nu poate decât să ne arate că românii consumă, nu-şi ţin banii "la ciorap" şi cu atât mai puţin la bancă, ci preferă să meargă în Cora, Mega Image, Lidl, H&M şi Zara să-şi cumpere... orice.

În cartierul în care stau, Mega Image, spre exemplu, are magazine la distanţe de doar 4-500 de metri. Seara când reuşesc să ajung într-unul dintre cele trei magazine, mereu este coadă, chiar dacă toate casele sunt deschise. De ce toată lumea spune că încă suntem în criză?

Criza, aşa cum mulţi au înţeles-o, s-a manifestat şi prin reticenţa oamenilor de a mai cumpăra, fie că e vorba de achiziţii mai mari, precum maşini sau case, fie că e vorba de "strâns cureaua" şi la achiziţiile mici, de obiecte de consum zilnic sau alimente. Să fie aşa sau nu? Nu mai contează chiar atât de mult ce creştere economică avem, ce deficit bugetar sau datorie publică încarcă economia, când ieşim la mall şi punem ochii pe un palton sau pe o pereche de pantofi.

Roxana Petrescu: Doar insolvenţa Hidroelectrica a mai zdruncinat somnul profund din energia de stat

Managerii privaţi au rămas pe hârtie, privatizările sau listările la bursă se pierd şi ele în vorbe, termene mereu schimbate sau show-uri de zi, cu audienţe bune, dar cu rezultate nule.

România a fost scoasă însă anul acesta din eternul somn energetic de insolvenţa Hidroelectrica, perla energiei locale, care după ani întregi de contracte păguboase, trecute pe sub ochii tuturor miniştrilor din toate guvernările, a îngenuncheat cerându-şi insolvenţa.

Aceasta este marea realizare a statului român în energie, domeniu pe care îl tot caracterizează de ani de zile ca fiind strategic.

Nu investiţiile atrase, nu pro­iectele demarate, nu ieşirile în afara graniţelor, ci insolvenţa unuia dintre cei mai mari producători de energie.

Asta a fost "mândria" anului la stat. Noroc cu partea privată. Pe­trom a terminat o centrală pe gaze de 530 de milioane de euro la Brazi, iar investitorii în turbine eoliene au mers mai departe cu proiecte noi de aproape 1,3 miliarde de euro.

În ciuda tuturor alegerilor, scandalurilor politice, loviturilor de stat, privaţii din energie au transformat anul 2012 în cel mai bun an de la Revoluţie încoace în ceea ce priveşte proiectele noi.

La asta se mai adaugă şi o potenţială descoperire de amploare de gaze în Marea Neagră, desco­perire bifată de Petrom, nu de Romgaz, cea mai valoroasă compa­nie a statului român.

Cele două tablouri arată pentru a mia oară un lucru tot mai evident: între stat şi privat punctele comune devin din ce în ce mai rare. Poate mai apar unele în 2013.