Industria petrolieră rusă, un mamut uitat de extincţie

​Industria rusă a petrolului a ajuns la o răscruce. În urma prăbuşirii Uniunii Sovietice, producţia de ţiţei a scăzut dramatic, de la 11,4 milioane de barii pe zi - maximul istoric atins în 1987 - la 6 milioane de barili pe zi în 1996. Dar, odată cu începutul secolului, a venit un nou început şi pentru industria petrolieră, cu o creştere spectaculoasă a producţiei, iar în ultimii ani producţia a revenit la un nivel apropiat maximelor din era sovietică, scrie The New York Times.

Dar au apărut şi semne rău prevestitoare. Centrul tradiţional al industriei, câmpurile gigant din Siberia de Vest moştenite de la Uniunea Sovietică, sunt în declin din 2007. Producţia totală a Rusiei continuă să crească, dar aceasta se întâmplă din cauza intensificării exploatării vechilor zăcăminte şi dezvoltării câtorva noi câmpuri de la periferia ţării.

Rusia concurează cu Arabia saudită pentru titlul de cel mai mare producător de petrol al lumii. Dar între cele două ţări este o diferenţă crucială. Arabia Saudită are capacitate de producţie suplimentară cu care îşi poate majora producţia substanţial. În schimb, Rusia îşi foloseşte capacitatea la maxim, ceea ce poate face ca producţia să scadă în următorii ani.

Aceasta va fi o nouă fază în zbuciumata istorie a petrolului rusesc. Chiar experţii guvernului rus l-au avertizat pe preşedintele Vladimir Putin că, dacă nu sunt luate urgent măsuri, producţia ar putea să scadă la 8 milioane de barili pe zi până în 2020. Acest lucru este important pentru Rusia, dar şi pentru întreaga lume. Rusia nu este doar unul dintre cei mai mari producători de petrol la nivel mondial, dar şi unul dintre principalii exportatori. Rusia are o pondere de 12% în producţia global de ţiţei.

Petrolul asigură, în Rusia, mai mult de jumătate din veniturile din export şi aproximativ 40% din veniturile bugetare.

Industria rusă a petrolului lucrează în unele dintre cele mai dure medii de pe pământ. Dar în ultimii 30 de ani industria globală a trecut printr-o transformare tehnologică ce-i permite să găească şi să producă în zone care altădată erau inaccesibile. Industria rusă a fost atinsă parţial de această revoluţie. Producătorii nu s-au aventurat încă în câmpurile marine arctice sau spre surse neconvenţionale precum nisipurile petroliere sau petrolul din şisturi. Şi n-au făcut aceasta pentru că până acum nu a fost nevoie.

Dar următoarea generaţie de petrol va trebui să vină din zone care sunt mai reci, mai adânci, mai îndepărtate, mai complexe din punct de vedere geologic şi mai solicitante decât orice au întâlnit până acum companiile ruse. Pentru a evita declinul, ţara trebuie să urmeze calea bătută de industriile celorlalte state, iar o serie de afaceri recente arată că Rusia se îndreaptă spre acest drum, dar încă n-a ajuns la el.

În această nouă aventură Rosneft, care după ce va prelua TNK-BP va deveni cel mai mare producător de petrol din lume, va avea un rol principal. Actualul succes al Rosneft şi chiar supravieţuirea companiei sunt un accident. Până în 1998, Rosneft era o companie mică, aparent fără viitor. Pe atunci privatizarea era doctrina zilei la Moscova, iar liderii ruşi nu vroiau de loc o companie petrolieră deţinută de stat. În 1998, anul critic pentru Rosneft, compania a fost scoasă la vânzare de trei ori, dar fără success deoarece nimeni nu a vrut-o.

Cu alegerea lui Putin ca preşedinte în 2000 a venit şi vântul schimbării. Kremlinul a început să facă eforturi pentru a prelua controlul resurselor strategice, iar petrolul şi gazele naturale erau cele mai râvnite ţinte. A urmat o serie de arestări şi destrămări de companii, iar Rosneft s-a hrănit cu resturile. În prezent, sectorul rus al energiei este dominat de doi giganţi controlaţi de stat, Gazprom, în sectorul gazelor naturale, şi Rosneft. Aceste companii au practic monopolul tuturor licenţelor noi de exploatare a zăcămintelor mari, în special pentru zonele marine arctice.