Între piazza Matache şi piaţa Navona

Autor: Daniel Nicolescu 11.01.2013

Omul invizibil pe jumătate vizibil, mere trase în zahăr, indieni sioux invocându-l pe Manitu de după perdele de fum cu miros de tămâie, elicoptere cu telecomandă (două la preţ de unul), clătite cu Nutela, moşicrăciuni cu plete dalbe sau aurii, bambi, reni, căţei, urşi - gonflabili şi deglonfabili -, bijuterii la alcătuirea cărora a muncit o întreagă regiune defavorizată din China, tarabe de tir, tarabe de curse ecvestre, unde caii înaintează prin aruncarea unor bile în nişte găuri, tarabe cu darts, tarabe cu cercuri colorate, prin zvârlirea iscusită a cărora poţi câştiga telefoane mobile sau coniac contrafăcut, clovni cu umor şi arlechini vai steaua lor, magazine de şindrilă care stau să se năruie sub greutatea dioramelor, mici, medii sau uriaşe, numite presepe (reconstituiri din materiale ieftine ale Ieslei, cu avataruri năucitoare, cu locuitori din Betleem căsăpind bucuroşi oiţe şi porci, otova, pentru festinuri improbabile), sucuri şi porchetta, şorţuri de bucătărie imprimate cu puzza lui David, gogoşi şi vată de zahăr, vrăjitoare-marionetă care dau din picioare şi râd isteric, stive de peturi cu suc, trenuleţe de lemn în care fiecare vagon poartă o literă. Adunate, literele din acest tren-gablonţ alcătuiesc numele persoanei iubite sau, dacă vreţi, al sărbătorii care tocmai acum se celebrează: Il Natale.

Ne aflăm la Roma, în anul 2012, în piaţa Navona, în ajunul Crăciunului.

Pentru mine, acest spaţiu a fost, întotdeauna, o cortină de nobleţe pe scena Europei. Un loc în care Bernini vorbeşte, incontinent, de patru sute de ani încoace, despre graţie, forţă şi echilibru, prin Fântâna celor patru fluvii, un loc în care barocul îşi etalează faldurile prin Borromini sau Giralamo Rainaldi. Un loc al fastului strunit înţelept, al imaginaţiei libere, corectată de o rigoare jubilantă şi aristocratică. Nu sunt, nu am fost vreodată împotriva contrastelor şi anacronismelor urbane. După cum nu mă simt încă un bătrân acrit, un morocănos pornit să protesteze împotriva intruziunilor modernului în sacrul jaloanelor clasice. Acum însă, în această Navonă, insalubra invazie a plasticului, a iarmarocului, a fleacului, m-a amuţit. În primul rând, din aproape niciun loc al pieţei nu se puteau vedea faţadele bisericilor care o mărginesc, necum fântânile centrale, din pricina turlelor de talcioc şi brizbrizurilor de poliuretan. Bernini acoperit de baloane cu michimauşi. Dunărea, Gangele, Nilul şi Rio della Plata inundate un uriaş fluviu de fake-uri şi mirosuri ieftine. Să ne înţelegem, Piazza Navona a fost, la origine, "in Agone", piaţa jocurilor. Ludicul i se potriveşte, după cum i se potriveşte şi ideea de mercato, de târg. Dar nu un târg coborât (de fapt urcat, dacă e să ne luăm după cât s-a înălţat peste nivelul stadium-ului originar) la acest nivel. O ciudăţenie cu atât mai stridentă cu cât Roma este unul dintre puţinele oraşe ale lumii care îşi păstrează (cu o enervantă încăpăţânare, în opinia unor exaltaţi ai confortului urban) profilul, refuzând programatic renovările de faţade, instalarea aerului condiţionat sau modernizările exterioare, în zona sa centrală.

Dar Roma a mai îndurat invazii barbare. Şi de fiecare dată şi-a revenit, aşa cum îşi va reveni şi acum, după ce Babbo Natale se va fi întors cu sania în Laponia lui de baştină. Problema rămâne doar a acelor Badea Cârţan care vin în lung şi anevoios pelerinaj la capătul lumii, şi care au sentimentul deconcertant că au ajuns fix în locul de unde au plecat.