Străzile Bucureştilor – mică istorie sentimentală în imagini (LVI). „Monumentele” lui Caragiale/ de dr. Alexandru Popescu. GALERIE FOTO

Există numeroase locuri în Bucureşti unde Caragiale a poposit, de care, într-un fel sau altul, şi-a legat numele. Evocându-le nu facem altceva decât să marcăm unele momente importante ale biografiei sale, dar şi ale istoriei oraşului.

Pe de altă parte, pot fi identificate şi străzi sau case ale Capitalei care au fost "imortalizate" mai ales prin intermediul eroilor scrierilor sale, piese, schiţe şi momente pe care Garabet Ibrăileanu le considera, de fapt, adevărate "monumente" ale literaturii române.

Într-adevăr, Caragiale, alături de Eminescu, se bucură de privilegiul de a fi fost imortalizat în destul de multe statui: pe strada care îi poartă numele (operă a sculptorului Constantin Baraschi), bustul din "Rotonda scriitorilor" din Parcul Cişmigiu (Oscar Späthe) , statuia în mărime naturală, împreună cu Grupul statuar "Căruţa cu paiaţe" din faţa Teatrului Naţional , operă a sculptorului Ioan Bolborea. Mai există însă străzi şi case ale Capitalei, unde ar mai putea fi amplasate asemenea "însemne ale memoriei", care să ne amintească de personaje, unele devenite celebre, imortalizate de Caragiale în scrierile sale, dintre care de unele vom pomeni în cuprinsul acestui episod.

În tot cazul, asemenea lui Horatiu, Caragiale ar putea spune că şi-a ridicat un monument mai trainic decât bronzul…

De la "Teatrul cel mare" la Teatrul "Teatrul Regina Maria"

Acestea erau denumirile iniţiale ale unor teatre bucureştene pe care au fost reprezentate piesele lui Caragiale, ele devenind ulterior Teatrul Naţional şi, respectiv, Teatrul Odeon.

Cel dintâi a fost inaugurat 31 decembrie 1852, clădirea sa fiind realizată în stil baroc în cea mai mare parte, cu un parter cu 338 staluri, trei rânduri de loji, un foaier luxos cu scări de marmură de Carrara şi o mare galerie, constituind, la vremea aceea, unul din cele mai frumoase monumente ale oraşului. În 1875, Teatrul cel Mare din Bucureşti devine Teatru Naţional, sub directoratul scriitorului Alexandru Odobescu. În 1944, clădirea Teatrului Naţional este bombardată şi, ulterior, oarecum în pripă, demolată, instituţia continuându-şi activitatea în alte sedii. În 1990, pe acest loc s-a construit Hotelul Novotel, porticul de intrare al Teatrului Naţional fiind reconstruit. Desigur, gestul este stimabil, dar parcă construcţia din sticlă se potriveşte mai puţin cu stilul portalului.

Caragiale şi-a legat numele de activitatea acestui teatru încă de la începuturile sale, între anii 1871-1872, ocupând postul de copist şi sufleor, lăsat liber de Eminescu. Nu s-ar putea spune însă că reprezentarea pieselor sale pe această scenă s-a desfăşurat de la început sub cele mai fericite auspicii. Astfel, o serie din piesele sale, cum ar fi "O noapte furtunoasă" au fost huiduite "de o droaie de patrioţi din garda civică" ai lui Titircă Inimă-Rea, astfel încât, în ianuarie 1879, scriitorul îi adresează o scrisoare directorului Ion Ghica în care protestează pentru ciuntirea piesei, provocându-l chiar la duel. Şi alte piese ale sale, considerate că jicnesc "sentimentele patriotice" , au fost scoase din repertoriu în timpul lui Scarlat Ghica, fiul lui Ion Ghica, şi al lui Pompiliu Eliade. Desigur, până la urmă, istoria a făcut dreptate, piesele lui Caragiale intrând în repertorul permanent al teatrului căruia i s-a atribuit numele scriitorului.

Sub auspicii ceva mai bune au fost reprezentate pe scena viitorului Teatrul Comedia, inaugurat în 1912, când s-a desfăşurat un "Festival Caragiale" în prezenţa principesei Maria, al cărei nume îl va purta la început. Totuşi, Caragiale, aflat la acea dată în autoexil la Berlin, nu a putut uita şi a găsit un pretext pentru a nu participa la spectacole. Ulterior, teatrul a purtat diferite alte denumiri: "Maria Ventura", Sala Majestic a Teatrului Giuleşti, Comedia a Teatrului Naţional şi, în fine, Odeon.

În tot cazul, după părerea mea, această sală este una din cele mai frumoase ale Bucureştilor, păstrând, din fericire, în linii mari, aspectul său iniţial. În tinereţile mele, mi-a fost dat să asist la spectacole pe această scenă în care jucau corifei ai teatrului românesc. Îmi aduc aminte de evenimentul legat de premiera piesei Ana Karenina, cu Mimi Botta în rolul titular. Tot aici au avut loc reprezentaţii-eveniment care au "spart" blocajul ideologic, cum a fost aceea cu Menajeria de sticlă de Tennessee Williams…

De la "Timpul" la "Universul"

Bineînţeles, alte "popasuri" ale lui Caragiale au fost redacţiile unor publicaţii la care a lucrat sau cu care a colaborat.

Încă în 1878, Caragiale, convins de Eminescu, a lucrat la ziarul conservator "Timpul", a cărui redacţie se afla pe Calea Victoriei, în "Palatul Dacia-România". Colaborarea celor doi, cărora li s-a adăugat şi Slavici, a fost fructuoasă, fiind, după expresia autorului Marei, "lucru de frumuseţe nespusă". În momentul de faţă, clădirea, care desigur poate fi considerată monument istoric, se află într-o avansată stare de degradare.

Pe Strada Sărindar (azi Constantin Mille), pe lângă multele redacţii de ziare, se afla şi aceea a "Adevărului" în care Caragiale a publicat pamfletul 1907, din primăvară până în toamnă.

Pe Strada Brezoianu, se găsea "Palatul Universul", întemeiat în 1884 de Luigi Cazzavillan. După ce are o atitudine critică în legătură cu această publicaţie, Caragiale reia colaborarea cu "Universul", publicând în paginile "mult răspânditului ziar", schiţe şi povestiri. Şi această clădire este acum aproape o ruină.

De la "Caru cu bere" la "tunelul lui Caragiale"

Localurile, cafenelele, grădinile Bucureştilor au jucat, ca mediu cultural, de "inspiraţie", un rol important în biografia lui Caragiale şi a personajelor sale.

Printre cei mai fideli "vizitatori" ai "Carului cu bere", deschis în 1879, se numărau, alături de Ion Luca Caragiale, George Coşbuc, Octavian Goga şi Iancu Brezeanu.

Restaurantul "Monte Carlo" din Cişmigiu a fost de asemenea frecventat de Caragiale şi de eroii săi, între care un Mitică care spunea despre un prieten că "A fost detaşat cu serviciul în Cişmigiu: dă muştele afară"…

Este totuşi de amintit că un alt local celebru al Bucureştilor, Capşa nu prea a fost frecventat de Caragiale din motive…financiare.

Una din ambiţiile lui Caragiale a fost aceea de a deveni proprietar sau concesionar al unor localuri, dorind probabil să se simtă aici ca…"acasă". În 1901, el ia în concesiune "Berăria Gambrinus" aflată atunci peste drum de Teatrul Naţional. În tot cazul, multe din personajele sale, Mitică, Lache şi Mache, se simţeau şi ele aici ca "acasă".

Din păcate, ambiţiile lui Caragiale de a "ţine" localuri au dus la un fiasco financiar. Pe Strada Gabroveni, a fost deschis, în 1893, "Berăria Mihalcea şi Caragiale", denumită şi "tunel", căci era un restaurant cu pistă de popice. În 1894, Caragiale deschide pe Strada Şelari "Berăria Academică Bene Bibendi", închis şi el la scurtă vreme.

De la "Terasa Oteteleşanu" la "Liceul Sf. Gheorghe"

Din păcate, unele din clădirile frecventate de Caragiale au dispărut de-a lungul vremii, cum ar fi "Terasa Oteteleşanu", unde, în 1886, se întâlnea cu Bacalabaşa şi Panu pentru a discuta înfiinţarea unui nou ziar. În 1931 terasa a fost desfiinţată pentru a face loc Palatului Telefoanelor.

Aceeaşi soartă a avut-o şi "Hotelul şi Magazinul Luvru", peste drum de Capşa, unde se afla o cafenea în care se întâlneau "intelectualii", "preţioşi şi exclusivişti", "spre a-şi împărtăşi înaltele cugetări şi inspiraţiuni". În 1911, un incendiu a distrus clădirea, pe locul căreia a fost construit Hotelul Capitol.

A dispărut şi "Liceul Sf. Gheorghe", la care au predat Caragiale şi Vlahuţă, în locul său fiind construită clădirea în care a funcţionat Consiliul Superior al Planificării, iar acum este Ministerul economiei.

În fine a dispărut şi "Palatul funcţionarilor publici", construit în 1892, în stil neoromânesc în Piaţa Victoriei, unde îl vizita Caragiale pe Vlahuţă în apartamentul acestuia înţesat cu tablouri de Grigorescu, de câte ori revenea în Bucureşti după stabilirea la Berlin.

Deşi bucureştean prin adopţie, Caragiale a iubit Bucureştii, fiind interesat în mod deosebit de aspectul său, luând chiar, atunci când era cazul, atitudine critică. Despre "Palatul Poştei", el scrie că este "o minune", dar, având în vedere că la construcţia sa au fost dărâmate două biserici, atrage atenţia asupra "sacrilegiului" legat de dispariţia unor monumente. Referindu-se la Biserica Sf. Nicolae Şelari, din zona Lipscanilor, Caragiale deplânge, în articolul Noi şi biserica, faptul că sfintele lăcaşuri au fost lăsate în uitare de bucureşteni. Atunci când, după dărâmarea Bisericii Sărindar, a fost deschisă, pentru o vreme, piaţa cu acelaşi nume şi s-a construit o fântână cu câteva statui alegorice, Caragiale scrie că este "o lucrare de un gust nenorocit".

De la Bulivar' la Strada Pacienţei

Sunt greu de amintit toate scrierile lui Caragiale în care apar menţionate străzi sau clădiri ale Bucureştilor legate de prezenţa unor personaje ale acestora. Vom face totuşi o tentativă mai mult exemplificativă.

Mai întâi să revenim la "O noapte furtunoasă". Atunci când Chiriac o linişteşte de Veta spunându-i că nu sunt în pericol de a fi surprinşi de "consortul" ei, îi spune că acesta mai avea să îşi facă "rondul de noapte" în Cotroceni care la acea dată nu era o zonă cu construcţii deosebite, în afară de mănăstirea ridicată de domnitorul Şerban Cantacuzino (1678-1688). Abia în 1888 a început construcţia Palatului destinat să devină reşedinţă de vară din iniţiativa domnitorului Carol I. Distanţele pe care trebuia să le străbată Titircă-Inimă Rea, erau destul de mari, având în vedere că el trebuia să ajungă şi la Malmaison, pe "Podul de pământ" (Calea Plevnei), unde, în timpul lui Alexandru Ioan Cuza, fusese construită garnizoana trupelor de cavalerie. Aici va funcţiona în perioada comunistă o închisoare de tristă amintire.

Atunci când, în schiţa Domnul Goe, "mamiţa" comandă "La Bulivar, birjar! la Bulivar!..." ea nu menţionează numele arterei de destinaţie pentru simplul motiv că, la aceea dată, Bucureştii aveau un singur bulevard, acea "Cale regală", de care am pomenit şi noi, formată din Bulevardele Elisabeta şi Carol I.

Din din unele schiţe ale lui Caragiale aflăm şi unele informaţii despre istoria oraşului. În Articolul 214 Tarsiţa Popeasca se recomandă ca "văduva lu' priotul Sava de la Caimata, care a dărămat-o Pache, când a făcut bulivardu ăl nou".

Desigur, Caragiale nu putea să treacă cu vederea una dintre cele mai importante zone comerciale şi de agrement ale Capitalei, schiţa Moşii constituind un inventar savuros a tot ceea ce se putea găsi la acest târg, desfăşurat în zona Obor (dar şi în alte părţi ale Capitalei), în luna mai.

Alte locuri sunt mai greu de identificat: "Hierestrăul Vechi" (1 Aprilie), "Hanu Dracului" (Justiţia).

Cum am văzut, Caragiale nu ezită, pentru efectul comic, să inventeze nume de străzi, cum se întâmplă în schiţa Groaznica sinucidere din strada Fidelităţii sau "Strada Pacienţei" (Căldură mare).

De altfel, în legătură cu celălalt nume, real, din aceeaşi schiţă, "Sapienţei", ar mai fi de amintit un exemplu de ceea ce am putea considera un exemplu de umor involuntar al edililor oraşului, căci această stradă formează un "triunghi" cu altele două: "Strada Vigilenţei" şi…a "Poliţiei". Fără comentarii…

PS Din fericire, relaţiile dintre scriitor şi Capitala ţării au constituit, în "Anul Caragiale" - 2012, şi tema unor festivaluri cum au fost "Bucureştii lui Caragiale" şi "Personaje, locuri şi obiceiuri din Bucureştii lui Caragiale" al trupei "Union".