Ştefan Stoenescu: „Precum alergătorul de semifond, îmi place să îmbin ritmul susţinut cu o viteză relativ mare, calităţile prozei cu virtuţile poesiei.”/ de Simona-Grazia Dima

Ştefan Stoenescu, eseist, traducător, profesor, s-a născut la 30 ianuarie 1936, la Bucureşti. În anul 1987, s-a stabilit în Statele Unite ale Americii. Este licenţiat (1962) în engleză şi română al Universităţii din Bucureşti, Artium Magister în literatura comparată, Universitatea Cornell, Ithaca, NY (1990).

A fost lector universitar - titular de curs - la Catedra de limba şi literatura engleză a Universităţii din Bucureşti (1964-1987); asistent şi lector (conducător de seminar) în cadrul departamentelor de literatură comparată şi de anglistică ale Universităţii Cornell (1990-1995). Din 1995, este independent scholar. Din 1966 a publicat, în reviste academice şi de cultură, aproximativ 100 de studii, eseuri, prefeţe privind literaturile anglo-saxone şi română, din perspectivă fenomenologică sau comparatistă. Singur sau în colaborare a publicat numeroase traduceri la volume de poezie, romane, cărţi de critică literară şi de artă, majoritatea însoţite de prefeţe. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România din 1978, al Modern Language Association of America (MLA), din 1989, al American Comparative Literature Association etc. Recent a semnat prefaţa prestigiosului volum T. S. Eliot, Opere poetice 1909-1962, Bucureşti, Ed. Humanitas Fiction, ediţie bilingvă, traduceri de Şerban Foarţă, Mircea Ivănescu, Sorin Mărculescu şi Şerban Foarţă & Carmen Racoviţă, cronologie de Ioana Zirra, note de Mircea Ivănescu, Sorin Mărculescu şi Ştefan Stoenescu. Interviul a fost realizat în mai multe etape, fiind încheiat în data de 24 decembrie 2012.

- Stimate domnule Ştefan Stoenescu, în anii '80, când aţi plecat din România, pentru a vă stabili în SUA, predaţi la Universitatea din Bucureşti, fiind, totodată, un eseist strălucit, precum şi un traducător de excepţie din literaturile engleză şi americană. Dacă admitem că există un continuum al fiinţei, ce lucruri definitorii simţiţi acum, la vârsta înţelepciunii, că aţi învăţat de la ambele faze ale vieţii dumneavoastră - cea românească şi cea americană?

- Mai întâi permiteţi-mi, distinsă doamnă Simona-Grazia Dima, să vă mulţumesc pentru ideea realizării acestui interviu, salutând în dumneavoastră nu numai o subtilă poetă şi o prestigioasă comentatoare a fenomenului literar în variate situări culturale, ci şi o eminentă anglistă, licenţiată a Universităţii din Timişoara, cu care am avut onoarea de a colabora la transpunerea în limba engleză a unei suite de poeme din creaţia sa de autentică valoare. Întrucât eu consider că strămutarea mea în America nu a constituit propriu-zis o ruptură, ci mai degrabă o continuitate şi poate, inerent, o adâncire pe direcţii deja existente în preocupările mele intelectuale, aş spune că, în circumstanţele date (să specific că la sosirea pe sol american în 24 Septembrie 1987 aveam aproape 52 ani şi o carieră didactică neîntreruptă de aproape un sfert de veac, precum şi o vechime ca membru titular în Uniunea Scriitorilor de aproape un deceniu), schimbarea de ambient n-a fost suficient de violentă ca să constituie pentru mine un şoc cultural. Când spun că n-a fost suficient de violentă, iau în seamă faptul că a trebuit totuşi să schimb domeniul specializării, ceea ce a însemnat o cantonare de câţiva ani buni, practic până la vârsta de 60 de ani, în mai multe direcţii de cercetare sistemică legate de literatura comparată.

Diferenţa faţă de faza româneasca a vieţii mele se poate rezuma la un singur cuvânt: libertatea, în toate ipostazele ei cardinale. Diferenţa faţă de faza americană a experienţelor mele, cele din faza românească adică, se poate rezuma şi ea la un singur cuvânt: disponibilitatea,categorie ce ţine de factori precum tinereţea, sănatatea, puterea de muncă, optimismul. Ultimul factor din serie a fost şi este încă pentru mine şi cel mai important. Este vorba de credinţa religioasă, care a fost în cazul meu o valoare dobândită prin naştere şi se referă la viaţa veşnică redobândită prin jertfa şi Învierea Mântuitorului. Această certitudine este şi sursa curajului existenţial ce mi-a jalonat cariera, permiţându-mi să-mi asum părerile şi opiniile în scris, în pofida cenzurii pe care am întâmpinat-o frontal în ţară şi, straniu uneori, chiar în locul în care mă aşteptam cel mai puţin. Căci libertatea de gândire, de opinie, de expresie, de informare, de asociere, de circulaţie şi stabilire în, practic, orice loc sau ţară, dimpreună, şi nu în ultimul rând, cu libera exercitare a credinţei religioase, reprezintă valoarea cardinală a Americii, care, laolaltă cu egalitatea în faţa legilor, cu democraţia şi cu separarea puterilor în stat, oferă, în plan ideal, fireşte, temeiuri pentru căutarea şi dobândirea mult râvnitei fericiri sau împliniri personale pe care o proclamă, ca unul din drepturile inalienabile, Declaraţia de Independenţă din 1776. Înţelept este, după mine, să subscrii şi mai ales să te foloseşti de condiţiile statuate în societatea în care trăieşti, dar, atunci când sunt flagrant încălcate, să militezi aprig pentru respectarea lor. Aspiraţiile din anii adolescenţei şi tinereţii mele, desfăşurate ambele pe parcursul "obsedantului deceniu", s-au putut însă împlini plenar abia în contextul noului meu oraş de reşedinţă, Ithaca, din statul New York şi al noii mele Alma Mater, Cornell University, unde, între august 1988 şi mai 1996, am studiat şi condus seminarii de referate pentru studenţii ce se concentrau asupra disciplinelor filologice.

- Recent aţi realizat o splendidă şi documentată prefaţă la primul volum dintr-o ediţie de autor T. S. Eliot, inaugurată, la Editura Humanitas, de poeta Denisa Comănescu. Cum îl vedeţi astăzi pe acest pionier al modernismului? În afară de valoarea sa istorico-literară, credeţi că modelul reprezentat de acest poet complex, cărturar şi activist social totodată, spre a nu mai pomeni de situarea sa exponenţiala ca aspirant spiritual, poate fi atrăgător şi inspirator astăzi, poate prin vizionarismul său?

- Întrebarea aceasta este dificilă nu atât prin faptul că ar pune în discuţie valoarea operei poetice a lui T.S. Eliot, ci prin aceea că, fiind vorba de o traducere, ea trebuie să ţină seama de publicul românesc căruia i se adresează explicit acest volum, la data apariţiei sale (în decembrie 2011). Celelalte laturi, socio-culturale şi educativ-religioase, ale operei sale vor impacta în viitorul apropiat publicul românesc şi ar fi prematur să fie luate amănunţit în considerare acum. Modernismul lui T.S. Eliot este indisolubil legat de experimentalismul scrierii poeziei sale, în reacţie spontană şi directă la stimulii înregistraţi de sensibilitatea sa artistică. Pentru a putea urmări acestă poezie, publicată între 1917 şi 1930, este nevoie ca cititorul să se sprijine, pe lângă intuiţiile proprii, pe exegeza, acumulată în cantităţi considerabile, care a pus în relaţie criza ce a urmat Primului Război Mondial cu "Tărâmul pustiit" - opera capitală a poetului, publicată în 1922 - fapt contestat de poet, care a indicat (iar biografii săi s-au grăbit să consemneze) că sursa primordială nu ar fi constituit-o spiritul epocii, cât criza sa intimă, datorată incompatibilităţii funciare dintre sine şi Vivian, prima sa soţie. Cu atât mai dificilă deci pătrunderea misterului existenţial, evocat de poet prin tehnici oblic-aluzive, precum apelul la citate extrase din lecturile sale în originalul mai multor literaturi europene (fapt indiscutabil menit să îngusteze la maximum inteligibilitatea textului său, o probă de elitism modernist programat, întrucâtva atenuat prin cerinţa expresă a primilor editori ai poemului ca autorul să producă un aparat de trimiteri bibliografice explicative, pe care, strâns cu uşa, poetul le-a extras prioritar din cuprinsul unor lucrări esenţiale de antropologie, o ştiinţă aflată încă la începuturile sale şi deci cu atât mai puţin cunoscută marelui public).

Odată încheiată faza aceasta a modernismului său, care a coincis cu separarea dintre soţii Eliot, poetul stilului abrupt, rafinat şi sclipitor îşi reorientează disponibilităţile existenţiale şi artistice spre o fază de recuperare umanistă (potrivit sintagmei folosite de John Worthen, biograful său cel mai recent şi mai afin coordonatelor intelectiv-spirituale ale subiectului ales), prin iniţiativa de a-şi reformula eul, proclamată astfel în 1928: primirea botezului într-o confesiune autohtonă precum anglicanismul bisericii naţionale, cu un ritual geamăn stilizărilor catolice, cu loialităţi regaliste în sfera politicului şi cu un gust şi stil neoclasic în literatură. Umanismul european, cu rădăcinile sale adânci în tradiţia creştină şi latinitate, fusese prefigurat de interesul său profund pentru Dante, în opinia sa cel mai important scriitor al modernităţii europene. Stilul său poetic devine în aceasta fază (a celor "Patru cvartete", publicate între 1935 şi 1944) mai diluat discursiv şi mai accesibil, prin rostirea clară, hotărâtă şi viguroasă. Preocupat de istoria înneguraţilor ani premergători celui de Al Doilea Război Mondial, a războiului în sine şi a deznodământului la fel de neliniştitor prin ceea ce avea să urmeze, cât şi de înţelegerea destinului propriu, a naturii trecătoare a vieţii incapabile de a se detaşa de timpul prezent, poetul îşi va deriva simbolurile din lumea continuumului muzicii (Cvartetul în La minor Op. 132 de Beethoven oferind modelul suprem), peisajului campestru, mării învolburate, arhitecturii ecleziastice rurale, grădinii vilelor din zonele urbane rezidenţiale, cu havuz şi alei străjuite de boschete de trandafiri. Fiecare cvartet are cinci secţiuni şi aceeaşi structură, cu alternanţe între lirism şi descriptivism sau narativitate. Cu totul altă gravitate şi putere persuasivă străbate aceste poeme, socotite de o serie de critici ca posedând echilibrari şi tensiuni de un dramatism impresionant, adevărate construcţii perene in limbajul etern al marii Arte. Dar Poetul ajunge la altă concluzie, anume, că orice perfecţiune artistică este proviziorie şi iluzorie. Ca atare, a persista şi a continua pe aceeaşi linie cumva grandilocventă reprezintă un mod de a te repeta gratuit şi fără sens. Eliberarea vine din a te sustrage impulsului artistic devorator şi de a te cheltui în lucrări de utilitate publică. Pe o asemenea traiectorie se înscriu şi piesele din teatrul eliotean, produse tot mai frecvent în ultima parte a vieţii. Dar despre acestea este prematur să discutăm aici şi acum. Pilda ce se poate deduce din scenariul fascinant al evoluţiei sale ca om de litere şi ca personalitate interesată de bunul mers al treburilor cetăţii este aceea a unei implicări permanente, neobosite şi variate în câmpul ideilor şi în domeniul exprimării lor sensibile, cu umilinţa şi sentimentul modestiei proprii, însoţită de detaşarea, străbătută când de humor, când de autoironie, faţă de etapa parcursă şi, deci, cucerită.

- Ce înseamnă pentru dumneavoastră Sibiul literar? Din câte vă cunosc, intuiesc că el este, în primul rând, un loc de suflet, "sălaş" nobil al unui poet pe care îl iubiţi mult, Mircea Ivănescu.

- Aşa cum aţi intuit, pentru mine Sibiul a devenit centrul preocupărilor de traducător de poesie română modernă în engleză, odată cu mutarea poetului Mircea Ivănescu, din Bucureşti în oraşul de pe malurile Cibinului. Dar, desigur, Sibiul atrage şi prin alte mari personalităţi pe care le-a găzduit de-a-lungul vremurilor: Cioran, Blaga, Noica, precum şi o intreagă mişcare ilustrată prin Cercul Literar de la Sibiu. Dincolo de acestea, oraşul este legat de existenţa unor reviste precum "Transilvania", la ale cărei Colocvii critice am participat, în 1983, cu o comunicare despre postmodernism, după ce publicasem în 1978 un articol despre semnificaţia operei criticului britanic de la Cambridge University, F.R. Leavis, şi, încă şi mai inainte cu niste ani, prin versiunea engleză a unui album realizat de artistul fotograf Ştefan Miclea, dedicat Muzeului icoanelor pe sticlă din Sibiel. Revenind în ţară, în toamna anului 1991, pentru un semestru, ca profesor invitat, la catedra în care am lucrat timp de 23 de ani (până în septembrie 1987), după o îndelungată studenţie, desfăşurată cu întreruperi între septembrie 1953 şi iunie 1962; am colaborat la revista "Euphorion" şi, după anul 2000, la seria cea nouă a revistei "Transilvania". Şi, bineînţeles, am continuat, aşa cum am amintit, să traduc din creaţia recentă a lui Mircea Ivănescu, cel care, de altfel, mi i-a recomandat pe atunci încă tinerii poeţi amintiţi mai sus.

- Pentru cei ce nu l-au cunoscut sau nu-l vor cunoaşte pe Mircea Ivănescu, puteti schiţa un portret al personalităţii sale (una complexă, sub pojghita omului de lume)? Cum vi s-a arătat, ce anume din natura sa profundă a lăsat să transpară pentru intuiţiile avizatului privitor care sunteţi?

- Pentru mine Mircea Ivănescu a reprezentat cea mai semnificativă întâlnire, nu doar cu fascinanta sa operă, ci şi cu metoda unui poet-traducător de un incontestabil talent, de la care am primit binecuvântarea de a purcede la transpunerea de poesie românească modernă în engleză, fără complexe ori teamă, prin recursul la o echivalare frontală şi directă a semnificaţiilor, făcând adesea abstracţie de haina lexicală specifică sensurilor din limba originalului. Interesul meu major l-a constituit reconstituirea, astfel, în limba-ţintă, a unei situaţii sau a unui complex de factori generând o înţelegere aluzivă a contextului, fără un apel meticulos şi formalist la relaţionările lexico-gramaticale din limba-sursă. Pe lângă copleşitoarea sa generozitate colegială, mai toate amintirile despre (cu) el transportă învăluitor o aură pregnant emotivă. În primul rând, Mircea Ivănescu avea o dezarmantă lipsă de orgoliu vocaţional, o totală inapetenţă de a-şi proiecta, spre folosul public de circumstanţă, o elaborată mitologie a sinelui auctorial. Eul său empiric era, de asemenea, de o mare umilinţă şi modestie. Mersul, gestica, rânjetul complice, îmbrăcămintea mai tot timpul şifonată, capul veşnic descoperit, mâinile cu degete bătucite de atâta travaliu zilnic la maşina de scris ni-l infăţişau mai curând ca pe un scrib sau grefier al condiţiei umane. Toate aceste repere individuale ni-l plasează într-o intimitate celestă, aeriană, incapabilă de a face cel mai mic rău sau neajuns vreunei fiinţe vii. Aproape că nu ne vine a crede că omul a fost bântuit, de-a lungul unei vieţi, de angoase şi obsesii existenţiale care-l metamorfozau într-un duios frate mai mare.

- Mizaţi pe empatie în actul traducerii?

- În mai toate situaţiile, îmi aleg singur atât autorii cât şi poesiile. Numărul acestora din urmă depinde şi de spaţiul pe care îl ocupă. Prefer poemele de dimensiuni medii (în jur de 25-40 de versuri) în forme cât mai puţin supravegheate de rime şi structuri metrice fixe. Poesia secolului trecut s-a îndreptat spre asemenea profiluri, libere de constrângeri formale. Această situaţie oferă transpunătorului şansa de a reconstitui poemul în limba ţintă fără crispări sau turnuri de frază nefireşti pentru limba culturii primitoare. Este un domeniu limitrof prozei, care, se ştie, pretinde un mai mare grad de transparenţă decât poesia tradiţională canonică, îndeobşte cristalină şi, datorită marii concentrări semantice, translucidă şi puternic pigmentată.

În acelaşi timp însă, tipul modern de poesie se sprijină în mai mare măsură pe ritmurile impuse de elaborarea sensurilor fiecărui vers. Cu alte cuvinte, segmentarea din interiorul acestuia diferă de la un şir la altul sub raportul accentelor tonice sau dominante şi al numărului aleatoriu de silabe, ca şi de numărul pauzelor ce intervin acolo unde le dictează sintaxa rostirilor şi, implicit, nevoia articulatorie de a realiza, în momente fireşti, pauzele de respiraţie. Fără un ritm bine marcat, poemul nu se poate suţine ca atare. De fapt, ritmul este elementul de bază care distinge poemul modern de proză. Aceasta are nevoie de spaţii întinse şi de o anumită lejeritate spre a putea desfăşura naraţiuni, descrieri sau comentarii. Chiar şi pasajele dialogate din sânul porţiunilor narative nu modifică prea tare debitul şi iuţeala curgerii în care proza s-a angajat pe parcursul paragrafului sau al capitolului în interiorul căruia se consumă un eveniment. În poesia modernă lucrurile nu stau aşa, chiar dacă locul strofelor l-a luat secţiunea sau paragraful. Acestea există în regim de urgenţă, fapt care se traduce printr-o tensiune sporită, care, la rându-i, măreşte viteza fluxului sonor şi, concomitent, prin încordare, deşteaptă interesul şi anticipează o limpezire, prin atingerea neîntârziată a punctului culminant, care adesea coincide cu deznodământul.

În aceasta constă, în opinia mea, problema echivalării eufoniei sau muzicalităţii. Ea nu poate fi sugerată decât în termenii altei limbi, faţă de care sonurile limbii sursă nu intră într-un raport de similitudine, ci doar de alternanţă. Iată de ce şi prefer poesia modernă. Întrucât difernţele dintre poesia tradiţională, bazată pe un ritm ce transpare din regularitatea metrică şi pe schema strofică a recurenţei rimelor, se află într-un alt univers sonor decât al celeilalte limbi. Contrastul dintre o limbă romanică, precum româna, şi una germanică, precum engleza (care, sub raportul, intonaţiei, mai prezintă şi diferenţe sesizabile între variantele britanică şi americană), este mult mai marcat decât între poesia română modernă şi poesia americană modernă. Urechea cititorului nativ, educat în tradiţia, fie ea şi modernă, a poesiei britanice, are alte aşteptări faţă de transpunerea aceluiaşi poem din tradiţia modernă românească decât are urechea unui american prin naştere, obişnuit din fragedă copilărie cu tiparul de rostire al limbii engleze în varianta ei mai relaxată, americană. Eufonia poesiei unei limbi nu presupune o partitură care să poată fi executată recognoscibil în alte limbi de către transpunători, fie ei şi locutori nativi ai limbilor ţintă.

- Dar de ce, cu precădere, poezia? Să înţeleg că vă păstraţi, intactă şi nealterată, credinţa în ea, în acest moment marcat, în mod decisiv, de exuberanţa prozei?

- Este vorba, fireşte, de o specializare. Nu poţi excela deopotrivă în frescă şi în pictura de şevalet. Trebuie să alegi între un instrument de percuţie cum este pianul şi unul de coarde cum este violoncelul. Chiar dacă unora li se pare că momentul aparţine prozei, fapt care se instalează odată cu răspândirea tiparului, altora li se potriveşte mai degrabă poesia. Traducerea de proză pretinde o activitate permanentă şi continuă. Numai aşa se pot realiza firescul şi transparenţa specifice genului. Traducerea de poesie, pe de altă parte, constituie o activitate discontinuă şi concentrată pe unităţi de timp restrânse. Intensităţii transpunerii poemului îi corespunde o extensiune constantă a transpunerii unui roman. Pe lângă aceste deosebiri radicale, să mai observ că, în ce mă priveşte, prefer poesia de întindere medie, cea alcatuită din câteva zeci de versuri. Precum alergătorul de semifond, îmi place să îmbin ritmul susţinut cu o viteză relativ mare, calităţile prozei cu virtuţile poesiei. Poesia cu personaje ce rostesc monologuri dramatice m-a atras mai mult decât lirismul pur, care adesea este şi minimalist. Poesia fără tramă, fără o dezbatere de idei, fără un cadru istoric circumscris nu mă stimulează să o adaptez altei culturi. Fără să vreau, am atins acel mănunchi de trăsături specifice unor poeţi precum Mircea Ivănescu, Dumitru Chioaru sau, cu voia dvs., Simona-Grazia Dima !