Valentin Nicolau: „Românul, născut supravieţuitor, nu are cum să devină eroul propriei istorii, pentru că mai mereu a supravieţuit în istoriile altora.”/ de Lucian Vasilescu

Autor: Lucian Vasilescu 08.02.2013

- Domnule Valentin Nicolau, aţi spus că teatrul este, pentru dumneavoastră, "un exorcism". Ce vă "bântuie", ce vreţi să exorcizaţi?

- Personajele, poveştile care mă urmăresc şi nu-mi dau pace. Interferez cu lumi care mă domină. Sunt interfaţa dintre cotidianul meu şi lumea de dincolo de gând. Nu pot ţine la nesfârşit uşa închisă. Scrisul nu înseamnă doar să laşi uşa să se deschidă, presupune starea călăuzei care ştie să treacă dintr-o lume în alta pe acel parcurs tainic care transformă.

- De unde aveţi nostalgia mării şi a călătoriilor pe mare?

- Din pântecul mamei, poate. Apoi din zilele copilăriei petrecute pe malul Dunării - fluviul ce-şi caută marea. Din viaţa dusă câţiva ani pe mare, în vremea studenţiei, când am făcut cercetări marine, mai precis prospecţiuni geofizice pe platoul continental al Mării Negre. Sună prozaic, dar fost o perioadă fabuloasă din viaţa mea.

- Aş vrea să zăbovim, preţ de câteva întrebări, asupra biografiei dumneavoastră post-decembriste. Mai întâi: cum aţi făcut (şi de ce) dintr-un munte o editură?

- Multe dintre obsesiile noastre le descărcăm în fapte curente, dăndu-le semnificaţii pe care le înţelegem abia mai târziu. A fost un fel de anticipare simbolică a unei intenţii care la momentul respectiv părea doar o rutină. Când a trebuit să dau nume editurii care publica Ziarul Ştiinţelor şi al Călătoriilor, obligat de o schimbare de legislaţie, am testat împreună cu câţiva prieteni nume din mitologie, acronime, tot felul de jocuri de cuvinte. Trecând la geografie, m-a fascinat rezonanţa numelui unui munte, a unui vârf de munte din Carpaţii Orientali: Nemira. Suna seducător, nu-mi pot explica exact de ce m-a vrăjit. Primul slogan al editurii botezate astfel în 1991 fost "Un munte de cărţi, un sigur pisc - Nemira". Aveam să descopăr abia mai târziu, chiar pe pielea mea, că Nemira înseamnă fără pace, nelinişte...

- Mă înşel eu sau la începutul anilor '90 Nemira publica mai mulţi autori români decât acum?

- La Nemira au debutat mulţi dintre scriitorii consacraţi astăzi. Credeam că misiunea pe care mi-o asumesem, de a căuta tineri scriitori talentaţi, va genera un val nou în literatura română, unul semnificativ. Nu am crezut în literatura de sertar, de aceea am mizat aproape totul pe scriitorii tineri, cei nepervertiţi de compromisurile anilor de dinainte de '89, apţi să se confrunte cu lumea largă ce abia li se deschisese.

- De ce aţi renunţat la concursul (anual) de debut (la categoriile proză/ eseu) al editurii?

- Sunt unul dintre puţinii editori independenţi din România. Eu şi Nemira trăim din cărţile pe care le vindem. Ador aventura, dar trebuie să fiu şi lucid, să mă opresc atunci când jocul devine periculos. Dacă m-aş prăbuşi, nimeni nu ar veni să-mi întindă o mână de ajutor. De aceea trebuie să am permanent puterea de a mă ridica singur din căderile mele. România m-a învăţat în anii aceştia că întotdeauna se poate şi mai jos, şi mai rău. N-am crezut-o din prima, am fost al naibii de îndărătnic şi asta m-a costat mult. Am scăzut ritmul de editare a tinerilor scriitori români atunci când pierderile financiare ajunseseră să pună în pericol întreg edificiul Nemira. Chiar şi aşa, cred că mi-am îndeplinit în mare măsură misiunea la acea epocă, la Nemira debutând Caius Dobrescu, H.-R. Patapievici, Lucian Vasilescu, Daniel Bănulescu, Claudia Golea, Sebastian A. Corn, Dănuţ Ungureanu, Radu Jörgensen, Cristian Preda şi încă alţii... Un concurs de anvergura şi cu rezultatele pe care le-a avut cel organizat de editura Nemira în anii nouăzeci poate fi revitalizat oricând.

- Ce v-a determinat să vă intersectaţi cu politica/politicul (aţi fost într-o vreme chiar consilier al unui prim-ministru) şi de ce v-aţi retras din acel "context"?

- Atracţia, aproape morbidă, de a vedea mecanismul puterii de dincolo de uşile închise. De a înţelege ce se întâplă cu adevărat în sfera guvernării. Cum e să fii la butoanele istoriei. Am plecat de acasă, lăsând totul baltă vreme de câţiva ani şi după multe peripeţii a trebuit să optez. Cutreierasem spaţiul puterii, văzusem şi trăisem atâtea experienţe la nivelul cel mai înalt, însă mă măcina permanent o stare schizoidă. Am înţeles că orice aş face nu voi avea decât două soluţii: să mă fac ca "ei", ca politicienii, sau să mă întorc acasă. Şi m-am întors acasă, atât de târziu că aproape nu am mai găsit nimic din Nemira. Din mine mai rămăsese doar un om epuizat şi uscat în interior. Dar nici prea târziu nu a fost, slavă Domnului! Mi-a luat câţiva ani să refac Nemira, să mă regăsesc, dar într-un târziu am ieşit la lumină.

- Aţi avut şi una dintre cele mai scurte slujbe: aţi fost, pentru trei zile, membru în Consiliul Naţional al Audiovizualului...

- Da, mi-am dat demisia după două zile şi o dimineaţă. Nu de o sinecură aveam nevoie, credeam că pot construi ceva acolo dar... În plus, locurile unde comisionul şi ordinul politic fac legea sunt toxice. Cunoscusem acest gust indigest şi procedând la fel, demisionând, eram consecvent cu mine însumi. Şi iarăşi am ales să mă întorc acasă.

- TVR. Ce-ar fi de spus despre aceste iniţiale cărora le-aţi fost şi preşedinte aproape patru ani?

- Trei ani. Glorie şi risipă, ar spune un cronicar. Cred că am reuşit în acei ani să construiesc una dintre cele mai frumoase poveşti de succes din spaţiul public românesc. A fost un vis frumos După ce mi-am dat demisia totul s-a prăbuşit. La câţiva ani după aceea, am scris o carte despre televiziunea publică, cu referire precisă la istoria şi situaţia televiziunii române, având titlul TVR - mărire şi decădere. I-am pus ca motto un vers din Alain Bosquet - "s-a prefăcut în faleză ca să cadă de la înălţime" care spune aproape totul despre soarta acestei instituţii. Privind înapoi îmi dau seama că anii din urmă au fost pentru România timpul distrugerii. Încercările mele erau în răspăr cu vremurile. De conflictul în care intram cu spiritul demolator al epocii m-am lămurit iarăşi greu, spunându-mi cu încăpăţânare că se poate şi construi. Acum parcă m-am lecuit.

- Faptul că aţi făcut un doctorat în ştiinţele comunicării nu m-a mirat. Când aţi început, însă, Facultatea de Teologie am fost puţin surprins...

- Tot timpul m-am mişcat, n-am băltit. Nici o facultate nu te îmvaţă cu adevărat cum poţi comunica cu Dumnezeu. La Teologie am găsit semnele de care aveam nevoie ca să pot articula mai bine, să pot urma o cale fără să mai am sentimentul că bâjbâi la nesfârşit. Dacă nu-l găseşti pe Dumnezeu, nu te afli nici pe tine, spunea Arsenie Boca.

- Ce credeţi că am ratat, ca ţară, în ultimii 23 de ani?

- Neexistând o destinaţie, am crezut totuşi că există un sens. Sensul l-am pierdut. Navigăm aiurea prin furtuni, fără oprire. Ceea ce dădea sens călătoriei noastre, "încărcătura" pe care o purtam în noi, am aruncat-o în bună parte peste bord crezând că avem şanse mai mari de scăpăre. Rezistând urgiilor ne iluzionăm şi punem preţ din ce în ce mai mare pe individualitatea şi pe bunurile noastre... Nimic nu se câştigă fără a se pierde altceva. Istoria e perfidă chiar şi atunci când îţi surâde. E mai abilă decât cel care crede că o şmechereşte şi nu-i iartă cacealmalele. Românul, născut supravieţuitor, nu are cum să devină eroul propriei istorii, pentru că mai mereu a supravieţuit în istoriile altora. Am ratat să fim o cultură majoră şi nu vom evita să ajungem o "democraţie" de graniţă, insolită.

- În care dintre locurile/ contextele în care v-aţi găsit de-a lungul vieţii v-aţi întoarce cu bucurie şi pe care nu le-aţi mai frecventa niciodată?

- Pe mare m-aş întoarce oricând. În rest nimic din ce-am cunoscut nu a fost atât de insuportabil să consider ca fiind de netrăit. Spaţiul experienţei umane, chiar şi cel mai sordid, te îmbogăţeşte interior dacă rezişti să te laşi adaptat şi adoptat.

- Ce-ar fi să fie o piesă de teatru care să-i vină "ca o mănuşă" României de azi: o comedie, o farsă, o tragedie, o dramă?

- O comedie amară. Un râsu'-plânsu'. Ceva "pe-o gură de Rai" unde Caragiale povesteşte "curat-murdar".

- "Scriu teatru ca răspuns la provocarea pe care mi-o adresează societatea" - aţi spus. Să înţeleg că într-o lume normală, corect aşezată, dramaturgul Valentin Nicolau n-ar mai fi existat?

- Habar n-am. Nu ştiu ce e aia "o lume normală". Nici eu, nici nimeni nu e "normal". Suntem pe cât de anormali, pe cât de unici suntem. Într-o lume "normală" aş fi inert. Într-o lume "normală" nici n-aş ştii că sunt.

- Cum se vede viitorul de pe locul de acum al lui Valentin Nicolau? Proiecte? Planuri? Perspective? Speranţe? Teamă?

- Nu pot sta liniştit. Dacă nu vin ele peste mine, îmi construiesc singur provocările. Sunt într-o permanentă stare de beligeranţă, care mă ţine treaz. Visez şi mi-e teamă. Mi-e dor de ducă. Şi să scriu roman... Sau poate voi pleca pe Lună.