Grigore Arbore: „Mă simt ceva mai liniştit ştiind că cineva va citi, cu atenţie, ceeea ce şi eu am citit tot cu atenţie.”/ de Stelian Ţurlea. GALERIE FOTO

Grigore Arbore este scriitor şi istoric al artei şi culturii, stabilit în Italia din 1987, în prezent director tehnic în Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice (C.N.R.) al Italiei. Născut în 1943 in Pietroşiţa, judeţul Dâmboviţa, a studiat la Cluj şi Bucureşti istoria lumii antice şi arheologie (1965) şi istoria artei (1970). Doctoral degree in history of art (1973-1975) la Scuola Normale Superiore din Pisa / Italia. A predat Istoria Culturii Europene şi Istoria Artei la Institutul "N.Grigorescu" din Bucureşti (1970-1972). După stabilirea în Italia (azil politic: 1987) predă aceleaşi discipline, succesiv, la Universitatea din Pisa (1987-1989), Institutul Universitar de Arhitectură din Venezia (1989-1994) şi la Universitatea din Ferrara (2001-2002). Din 1991 este super-expert în Consiliul National al Cercetării (C.N.R.) al Italiei si ulterior (1995) director tehnic în aceeaşi structură.

Principale cărţi de literatură: Exodul, 1967; Cenuşa, 1969; Auguralia, 1972, Poeme, 1974; Averse, 1976; Stolul de argint, 1979; Retrageri, 1979 ( antologie); Din toate părţile, 1984; Comentariul unui vis, Ed, Vinea, Bucuresti 2011.

Principale cărţi de istoria artei şi culturii: Futurismul (1976), Cetatea ideală a Renaşterii: studiu aspra morfologiei formelor urbane (1976), Forma ca viziune: Bernini şi stilistica barocului (1984), Arta in timpul monarhiilor absolute (UTET, Torino, 1997), Isus intre talhari (Bucuresti, 2012).

A coordonat colectia monumentală de studii Pictura in Europa publicată de Electa (Milano, 1994 şi urm.) şi a îngrijit, pentru aceeasi editură, alte opere.

Consilier personal al Presedintelui Romaniei Ion Iliescu intre 1990-1992, 1992-1996, 2000-2004.

A coordonat stiintific realizarea unor mari expozitii comentate pe larg de presa italiană si presa internatională - De la Antonello la Rembrandt (Milano, 1996), Dacii (Firenze, 1997), Omul de Aur (Mantova, 1998), Traian: la hotarele imperiului (Ancona, 1998), Crestini din Orient (Trieste, 1999), Siberia, oamenii fluviilor inghetate (Trieste, 2001) etc - si a ingrijit respectivele sinteze stiintifice si cataloage apărute cu ocazia organizării acestora. A ingrijit volumul de studii De la morfologia degradării la morfologia conservării ( C.N.R., 1994), dedicat problematicilor salvării Venetiei si sinteza De la Marea Adriaticà la Marea Neagră, venetieni si romani: trasee de istorii comune (C.N.R., 2003), fiind si coautor. A ingrijit, impreună cu antropologul Giancarlo Ligabue, volumul Cavalerii stepelor (Milano, 2000) si a fost coautor.

Membru al consiliului de conducere al Institutului pentru Colaborare Economică Internatională (ICEI) din Milano. Membru al directiei revistelor de studii geopolitice si de cooperare pentru dezvoltare "Acque e terre" si "Marco Polo" (Italia).

Cavaler al Ordinului de Merit al Republicii Italia (1982).

Cavaler al Ordinului Serviciul Credincios (2002).

*

* *

- Stimate domnule Grigore Arbore, aţi lansat la începutul lunii noiembrie 2012 un volum despre care s-a spus că este o carte-eveniment, intitulat Isus între tâlhari - scrieri de istoria artei şi a culturii. Credeţi că o asemenea caracterizare a cărţii dumneavoastră corespunde realităţii textului şi indică o plasare a ei in zona aceleor scrieri care rămân puncte de referinţă într-un domeniu al disciplinelor umaniste?

- Nu eu sunt cea mai indicată persoană pentru a confirma sau infirma dacă volumul "Isus între tâlhari", apărut sub egida Editurii Litera, poate fi caracterizat utilizând formularea jurnalistică de "carte-eveniment". Studiile de istoria artei şi culturii sunt destul de greu greu "comestibile" pentru un public mai larg. Ca atare formularea "carte-eveniment", în legătură cu o lucrare ce se aventurează pe teritorii mai puţin frecventate ale cunoaşterii şi creaţiei trebuie privită cu multă circumspecţie. Aceasta şi deoarece ea a fost utilizată frecvent pentru a defini, deseori în mod zgomotos, opere care sunt îmbrăţişate de un anume public, din motive ce au mai puţin legătură cu temeinicia aserţiunilor, generată de obicei de aşezarea demersului critic pe solide baze filologice şi ceva mai multe legături cu nevoia autorilor de a inventa un spectacol "pirotehnic" prin a cărui punere în scenă ei să poată eluda drumul dificil ce poartă de la conexiuni justificabile la concluzii realiste, isvorate din analize "filologice" plauzibile. Într-un context cultural în care efortul de aprofundare a unor problematici ţinând de istoria culturii şi a artei a fost înlocuit, în România, în mare măsură, în ultimii ani, acela ai "culturii mediatice", de intervenţii puse adeseori sub semnul oralităţii jucăuşe, hazoase, atractive şi condimentată de digresiuni inutile, cartea la care vă referiţi nu poate fi uşor digerată mediatic. Este în afara perimetrului "eseismului" adorat de nu puţini dintre acei autori de texte privind arta şi istoria culturii care revarsă în public opinii despre oricine şi orice, care emit în mare viteză judecăţi sau consideraţii ce nu stau în picioare tocmai datorită faptului că rigoarea filologică în abordarea fenomenul analizat este considerată de ei plictisitoare, cultivarea acesteia putând dăuna, în viziunea lor, succesului, de altfel căutat cu lumânarea.

- Cartea Dumneavoastră cuprinde 12 eseuri, organizate în două secţiuni, distincte din punct de vedere tematic şi cronologic. Care au fost criteriile alcătuirii sumarului? Ne puteţi prezenta pe scurt acest volum?

- Toate cele 12 studii care alcătuiesc volumul abordează teme legate de fenomene şi opere ţinând de domeniul artelor vizuale, de cele mai multe ori semnificative însă pentru evoluţii religioase, culturale şi chiar politice din intervalul temporal în care se încadrează. Studiile sunt, fireşte, bogat illustrate. Istoria artei nu poate fi retrăită, atât de către studios cât şi de către cititor, în dimensiunea ei autentică dacă nu se recurge la un material iconografic adecvat.

În carte au fost publicate texte ce sunt rezultatul unor cercetări efectuate pe parcursul multor ani; toate au fost reactualizate pentru publicarea lor şi în limba română. Prima din cele două secţiuni ale cărţii este intitulată "Certitudinea metodei şi simbolul". Titlul textului cel mai "lung şi stufos" din această secţiune este identic cu titlul cărţii; în el este analizat contextul culturii artistice în care s-a "născut" o operă de importanţă excepţională pentru istoria artei europene: Răstignirea pictată de Antonello da Messina, aflată la Muzeul Naţional Brukenthal din Sibiu (reîntoarsă recent acolo după decenii de expunere la Muzeul Naţional de Artă al României). Reexaminarea contextului interacţiunilor artistice în mijlocul cărora a fost generată opera, recompararea iconografiei operelor din aceeaşi epocă abordând aceeasi temă, recitirea documentelor şi integrarea informaţiilor au pasionat mulţi cercetători. S-au format tabere care au susţinut diferite plasări cronologice ale operei. Operaţiunea de reanalizare a analizelor mi s-a părut necesară pentru clarificarea mai articulată a raporturilor artistice între lumea mediteraneneană a secolului al XV-lea şi cultura artistică "nordică", raporturi în cadrul cărora poziţia întregii opere a lui Antonello este centrală. Pe scurt: în funcţie de diferite propuneri privind anul elaborării Răstignirii lui Antonellose poate reaşeza dispozitivul cronologic al unor importante opere din a doua jumătate a secolului al XV-lea, perioadă fastă pentru arta Renaşterii. Alte texte din aceeaşi primă secţiune a cărţii privesc, pe rând, arhitecturile solemne pictate de Piero della Francesca; ele au avut până în epoca modernă un rol important în definirea volumetriilor şi maselor pure ale arhitecturilor reale. Alte studii sunt dedicate temei umanizării sacrului în pictura marelui veneţian Giovanni Bellini sau "impresionismului magic" şi spectaculoasei dedublări a stilului, până la definirea unor stileme aproape "impresioniste" în operele de bătrâneţe ale lui Tiziano Vecellio. Un argument pasionant pentru mine l-a reprezentat şi aprofundarea oscilaţiilor interpretative şi verificarea plauzibilităţilor motivaţiilor critice în interpretarea Furtunii, celebra şi misterioasa operă a lui Giorgione.

- Secţiunea a doua a cărţii Dumneavoastră, intitulată "Umbre în secolul Luminilor" începe, în mod aparent paradoxal, cu un studiu privind cunoaşterea cartografiei ţinuturilor din jurul Mării Negre, aşa cum este reflectată ea de hărţile folosite de navigatorii veneţieni până la începutul secolului al XVII-lea? Sunt hărţile obiecte artistice?

- Până la începutul secolului al XVII, când hărţile nautice şi portulanele au încetat a mai folosi alt suport decât hârtia, elaborările cartografice şi-au menţinut caracteristicile proprii operelor de artă. După 1453 Marea Neagră a devenit un "lac turcesc" şi cartografia utilizată de veneţieni a continuat a folosi, în virtutea inerţiei, pentru mult timp, informaţii depăşite, aceasta şi deoarece apele de dincolo de Bosfor, ţărmurile lor, cursul fluviilor ce se vărsau în mare, oraşele şi relieful din zona de "terraferma" apropiată coastelor erau "off limits" pentru navigatorii Serenissimei. Cartografia Mării Negre şi împrejurimilor a fost desuetă timp de aproape două secole. De altfel nici nu interesa prea mult, în condiţiile în care schimburile comerciale din zonă erau în mâna otomanilor şi protrejate de flota acestora. Istoria raporturilor economice, culturale şi artistice poate fi integrată, în unele capitole ale ei, şi de evoluţia cartografiei, de cunoaşterea căilor de acces la teritorii îndepărtate.

- Evantaiul tematic al acestei secţiuni a cărţii este destul de larg şi pune în evidenţă familiaritatea Dumneavoastră cu problematici aparent aflate la distanţă, din punct de vedere tematic, unele faţă de altele…

- Există riscul ca înscrierea cercetătorului într-un orizont deschis de cunoaştere a istoriei culturii şi artei să disperseze energiile acestuia percum şi capacităţile de aprofundare a tematicilor convergente într-un cadru cronologic şi spaţial determinat. În ce mă priveşte m-am confruntat cu acest risc. Probabil şi datorită formaţiei - iniţial orientată spre istoria şi arheologia lumii antice, ulterior completată cu o formaţie de istoric de artă, la rândul ei integrată de o specializare în istoria criticii şi de alta în filologie - m-am interesat de fenomene diverse, din epoci diverse. Unele au prevalat însă asupra altora, în special în ultimele două decenii, când m-am orientat către studierea artei din Europa Centrală şi a artei antichităţii din zona Asiei centrale şi Siberiei. În carte un studiu este dedicat principalului arhitect al curţii imperiale de la Viena, Johhann Bernhard Fischer von Erlach. În faţa excelenţei arhitecturilor monumentale concepute de Fischer von Erlach, în scopul glorificării prestigiului Împărăţiei, pălesc numeroasele beţii arhitectonice contemporane generatele de modernele culte ale personalităţii. Un alt studiu din această secţiune l-am dedicat raportului între "Colecţia siberiană" a lui Petru I şi îmbogăţirea exponenţială a cunoştintelor despre lumea scitică, cunoştinţe aflate şi acum la baza unei istoriografii care a generat un sui-generis mit al originilor poporului rus. Mulţi ani am frecventat tematicile "siberiene" în colaborare cu colegi de la Muzeul de Stat Ermitage de la Sankt Petersburg. De Iurij Piotrovskij, cordonatorul departamentului "Antichităţi ruse" de la Ermitage mă leagă o sinceră prietenie. Problema "originilor" şi identităţii este resimţită în toate culturile popoarelor din Europa Centrală şi de Răsărit. Pentru acelaşi motiv pentru care am studiat problema reevaluării civilizaţie verişorilor din Asia Centrală ai sciţilor (uniunile tribale saka) am studiat şi "mitul sarmatismului" la polonezi, în mod paradoxal manifestat simultan cu pătrunderea stilemelor barocului.

- Lansarea volumului la Muzeul Naţional de Artă al României a însoţit, dacă informaţia mea este corectă, constituirea Fondului de carte Donaţia Prof. Dr. Grigore Arbore. Ce este acest Fond?

- La un moment dat ajungi la concluzia că timpul aflat în faţa ta nu este nelimitat şi că volumele din propria bibliotecă trebuie să trăiască o altă viaţă, să intre în dialog cu tineri care poate vor avea interes să aprofundeze teme care ţi-au fost dragi. Muzeul Naţional de Artă al României este o instituţie prestigioasă, aş putea să spun că este oglinda nobilă a instituţiilor culturale (nu doar muzeale) din România. Doamna Roxana Theodorescu şi colaboratorii săi au redat, în ultimii 15 ani, strălucire unei institutii aflată în mare dificultate încă înainte de 1989. În ea se află cea mai mare concentrare de istorici de artă din ţară. Este firesc ca la dispoziţia lor să-mi pun acele cărţi care ştiu că le pot fi utile, că pot să-i sprijine în cercetările lor, în aprofundarea cunoaşterii semnificaţiei patrimoniului MNAR şi relaţiilor sale cu cel al instituţiilor surori. Mă simt ceva mai liniştit ştiind că cineva va citi, cu atentie, ceeea ce şi eu am citit tot cu atenţie. Momentan în acest fond a intrat o primă tranşă din cărţile mele. Urmează o a doua tranşă, după care şi a treia (pe măsură ce cataloghez şi eu cărţile mele).

Mi-aş îngădui să sugerez colegilor mei care sunt în posesia unor fonduri de cărţi valoroase să le ofere, în anii apropiati senectuţii, instituţiilor de profil din ţară: cu toţii ştim cât de precară este situaţia bibliotecilor umaniste de specialitate din România.

Va urma