Străzile Bucureştilor – mică istorie sentimentală în imagini (LIX). „Doamne şi domniţe”/ de dr. Alexandru Popescu

"Trecute vieţi… de doamne şi domniţe" se intitulează volumele publicate în 1932-1933 de Nicolae Gane (1838-1916 ), descendent al unei vechi familii boiereşti, magistrat, membru al societăţii "Junimea", primar al Iaşului, ministru al agriculturii în guvernul I. C. Brătianu, academician (1908). Volumul, care a cunoscut numeroase reeditări, se distinge nu numai prin valoarea sa documentară, ci şi prin cea stilistică şi sentimentală, căci numeroase dintre aceste fiice sau soţii de domn se bucură de portrete pline de sensibilitate, de compasiune pentru unele dintre greu încercate de vicisitudinile unor perioade istorice aspre. Toate acestea l-au făcut pe Nicolae Iorga să afirme în cea ce priveşte "lucrarea" lui Gane: "Talentul său învie figuri cari nu meritau să fie uitate".

Şi între-adevăr o serie din aceste personaje nu au fost uitate nici de edilii Bucureştilor care, în diferite perioade, le-au atribuit numele unor străzi ale oraşului: Doamna Chiajna, Doamna Despina, Doamna Ghica, Doamna Oltea, Doamna Stanca, Domniţa Anastasia, Domniţa Ancuţa, Domniţa Florica, Domniţa Ruxandra. După cum se vede nu a fost vorba doar de "doamne şi domniţe" din Valahia, ci şi din Moldova, mai ales că destinul lor s-a încadrat legăturilor tradiţionale dintre cele două Ţări Româneşti.

Un perosnaj shakesperian

…poate fi considerată Doamna Chiajna (1525- 1588), fiica lui Petru Rareş al Moldovei şi nepoata lui Ştefan cel Mare. Mai întâi pentru că a trebuit să se confrunte cu împrejurările legate de moartea soţului ei, domnul Mircea Ciobanul, cel care a rămas

în istorie pentru măcelărirea boierilor pe care îi bănuia de trădare. În continuare, Chiajna a făcut eforturi, uneori dramatice, pentru a-şi creşte copii, care nu întotdeauna i-au confirmat speranţele: fiica sa a fugit cu un boier român, astfel încât fosta doamnă a trebuit să "spele" ruşinea prin daruri substanţiale la Poartă. Totuşi, Chiajna cade în dizgraţia turcilor care o exilează la Alep, în Siria, unde şi-a câştigat existenţa cu negustoria şi ţesutul. Moare în 1588, mormântul său aflându-se la Galata.

Mai ales datorită nuvelei istorice a lui Alexandru Odobescu, Doamna Chiajna a rămas în memoria urmaţilor ca o femeie energică, mamă care s-a îngrijit de copii săi cu orice riscuri, dar şi pricepută în intrigi pentru a păstra puterea. Puţin ştiu că acest personaj care şi-ar fi putut găsi locul într-o piesă de Shakespeare, a avut şi interese culturale, pe lângă o serie de aşezăminte religioase, înfiinţând în 1552, la Câmpulung Muscel, una dintre cele mai vechi şcoli româneşti.

Strada din Bucureşti care îi poartă numele se află într-o zonă destul de veche a oraşului, în apropierea Dîmboviţei. Majoritatea caselor se disting prin virtuţi arhitectonice, ceea ce a făcut să fie înscrise pe Lista monumentelor istorice, au fost ridicate în prima jumătate a secolului XX, făcând parte din categoria vilelor.

Un roman de dragoste

…se pare că poate fi scris despre relaţiile dintre doamna Anastasia, soţia lui Gheorghe Duca, fost domn al Moldovei de trei ori, între 1665-1683 şi al Munteniei (1674 - 1678), unul din cei mai aprigi duşmani ai viitorul voievod al Ţării Româneşti, Şerban Cantacuzino (1678-1688), personaj care, aşa cum am văzut, apare adesea în istoria Bucureştilor. Duşmănia dintre cei doi bărbaţi se datora concurenţei pentru tronul ţării, complicată de relaţiile dintre Anastasia şi Serban Cantacuzino. Dar iată cum descrie Nicolae Gane relaţia dintre cei doi: "În Bucureşti trebuie să fii cunoscut Duca întâia data pe Cantacuzini, cu care se împrieteni (...).Prietenia aceasta duse la mare bucluc, căci doamna Anastasia şi Şerban Cantacuzino se plăcuseră". Cei doi "au rămas cu un dor în suflet", astfel, atunci când Duca lipsea din Bucureşti, "au întreţinut relaţii amoroase", ba chiar Anastasia l-a ascuns pe Şerban de prigoana soţului său, în podul casei sale." Desigur această relaţia a trebuit să treacă în amintire atunci când Şerban Cantacuzino l-a înlocuit pe Duca pe tronul Ţării Româneşti.

Strada Domniţa Anastasia se găseşte în plin centrul Bucureştilor, pe ea aflându-se o serie de imobile de patrimoniu, construite spre sfârşitul secolului XIX sau chiar mai vechi, cum aşa-numita "Casă Tăttărescu", în care, cum ne încredinţează inscripţia, a locuit, timp de patruzeci de ani, acest pictor, unul din "fondatorii primei şcoli de Arte Frumoase (1864), luptător pentru progres în artă, cultură şi în viaţa socială". Dincolo de termenii oarecum emfatici în care este concepută această inscripţie, caracteristic perioade în care a fost instalată, trebuie arătat că Tăttărescu a fost un precursor ai neoclasicismului în pictura românească, întemeietor, alături de Theodor Aman, al Şcolii de Arte Frumoase pe care a condus-o în anii 1891 - 1892, participant la Revoluţia din 1848, autor al portretelor unor paşoptişti şi al unor tablouri alegorice care au făcut epocă.

Casa pe care a cumpărat-o în Bucureşti în 1855, în care a locuit timp de aproape 40 de ani, a fost transformată în muzeu, adăpostind o mare parte din lucrările sale. Şi totuşi, faţă de prestigiul său, aspectul actual cel puţin al faţadei este departe de faima celui care a locuit-o.

O dramă

… sau chiar mai multe a trăit Domniţa Ruxandra (1632-1686), fiica domnului Moldovei Vasile Lupu (1634-1653). Primeşte o educaţie aleasă - cunoştea limbile greacă, latină, polonă, turcă. Prima dintre acestea a fost legată de eşuarea planurilor de căsătorie cu fiul principelui Transilvaniei, Gheorghe Rákóczy, Sigismund, din cauza opoziţiei tatălui ei. Mai apoi, au fost împrejurările tulburi legate de căsătoria cu Timuş, fiul Bogdan Hmelniţki, hatmanul cazacilor zaporojeni, care a avut loc la ameninţările acestuia. După moartea soţului său (1653), încep peregrinările Ruxandrei, care se vor sfârşi cu moartea sa, atunci când regele Poloniei Jan Sobieski a asediat cetatea Neamţului: a fost asasinată de un grup de cazaci zaporojeni. Destinul tragic al domniţei, al cărei chip a fost pictat în tablourile votive din biserica Mănăstirii Trei Ierarhi din Iaşi şi de la Mănăstirea Golia, alături de ceilalţi membri ai familiei, a impresionat numeroşi autori de nuvele şi drame (Gh. Asachi, B.P. Hasdeu, N. Gane, Mihail Sadoveanu, D.R. Herz), fiind probabil personajul feminin domnesc cel mai adesea prezent în beletristică

Strada care îi poartă numele se află într-o zonă destul de veche a oraşului, în apropierea actualei Şosele Ştefan cel Mare, adăpostind câteva frumoase imobile, unele bine restaurate, datând probabil de la începutul secolului XX.

Alte destine tragice

În fine, în Bucureşti, se află şi alte străzi purtând numele unor "doamne şi domniţe", unele dintre ele de asemenea cu destine tragice. Mai întâi Doamna Stanca (- 1603), soţia lui Mihai Viteazul, care, după lupta de la Mirăslău, a fost o vreme roabă.

Tot de numele lui Mihai Viteazul se leagă numele Domniţei Florica, considerată fiica nelegitimă a acestuia, recunoscută de către domnitor.

Un destin tragic, dat fiind moartea năprasnică a tatălui său, a avut şi Domniţa Ancuţa, fiica lui Constantin Brâncoveanu. Strada care îi poartă numele se află în apropierea Căii Plevnei.

O soartă mai fericită a avut Doamna Despina (1487-1554), fiica despotului sârb Ioan Brancovici, soţia lui Neagoe Basarab. Protectoare a artelor, a ctitorit, împreună cu soţui ei, Mănăstirea Curtea de Argeş (1517).

Prima doamnă a Principatelor

Undeva la marginea Bucureştilor, în apropierea Şoselei Chitila, se află o stradă modestă care poartă numele soţiei domnului Principatelor Unite, Elena Cuza (1825-1909).

De fapt, modestă şi discretă, nu lipsită de situaţii dramatice, a fost întreaga sa existenţă. Aparţinătoare a familiei Rosetteştilor, beneficiind de o educaţie deosebotă, Elena îl întâlneşte pe colonelul Cuza cu care se căsătoreşte în 1844. Deşi, se pare că între cei existau destul de mari deosebiri de caracter şi comportament, ea - modstă, retrasă, cumpătată, el- un caracter puternic, înclinat către relaţii cu "sexul frumos", între ei s-au păstrat relaţii de respect reciproc. Este chiar dispusă să treacă cu vederea aventurile extraconjugale ale domnului, mai ales aceea cu Maria Obrenovici.

Totuşi, nu se poate spune că Elena Doamna a fost total absentă din viaţa publică a ţării, căci a contribuit la promulgarea Legii instrucţiunii publice şi a susţinut reforma agrară, desfăşurând, în acelaşi timp, numeroase şi importante acţiuni caritabile.

I-a fost dat Elenei să supravieţuiască tuturor celor dragi: soţului său, mort în 1873, căruia aşa cum arată Nicolae Iorga "i-a păstrat memoria cu o extraordinară devoţiune", şi copiilor neligitimi ai lui Cuza cu Maria Obrenovici pe care i-a înconjurat totuşi cu afecţiune maternă.

Fie-ne permis să exprimăm opinia după care numele Elenei Cuza ar fi meritat să fie atribuit numele unei străzi mai apropiate de Bulevardul Alexandru Ioan Cuza, aşa cum Bulevardul Carol I se află în continuarea Bulevardului Elisabeta…

PS: În sfârşit o veste bună: recent a fost public rezultatul Concursului pentru actualizarea Planului Urbanistic General (PUG) al Bucureştiului, câştigat de un consorţiu condus de Universitatea de Arhitectura si Urbanism "Ion Mincu" care va stabili ce se poate construi în diferite zone ale Capitalei. Să sperăm că viitorul urbanistic al Bucureştilor a încăput pe "mâinile bune" ale specialiştilor.