Dacă tot este să le cedăm, mai bine să le cedăm direct Europei

Un fost director de politici industriale din cadrul Ministerului Economiei din România, domnul Petru Ianc, a pus ieri problema Oltchim într-un fel surprinzător: trebuie făcută UE să înţeleagă că Oltchim este o companie europeană, iar Europa are de pierdut din punct de vedere economic dacă o asemenea companie va fi desfiinţată.

Oltchim a avut în 2007 - 2008 afaceri de 900 mil. euro/an, iar domnul Ianc spune că PVC-ul este un material la fel de important ca şi oţelul pentru industria de construcţii, Olchim este o întreprindere care contează nu atât la nivel regional, cât la nivel mondial.

Europa în sine, ca bloc economic, este în competiţie cu Statele Unite, cu China, cu Japonia sau Rusia. În agricultură, în energie sau petrochimie, sector în care activează Oltchim.

De fapt, aşa cum vede lucrurile domnul Ianc se şi acţionează la nivelul Uniunii Europene. În faţa degringoladei de care au fost cuprinse băncile din zona euro ca urmare atât a slăbiciunii statelor (Grecia), cât şi a căderii economiei (Spania, Portugalia, Irlanda) Uniunea Europeană a găsit soluţia intervenţiei directe în capitalul băncilor cu probleme.

Astfel, Fondul European pentru Stabilitate (aşa-numitul EFSF) a fost transformat într-un "braţ înarmat" bancar al UE, aşa numitul ESM (Mecanismul European de Stabilitate). Acest braţ bancar va putea interveni în mod direct în capitalul băncilor cu probleme din zona euro pentru a opri contagiunea în cazul în care există bănci care pot pune în dificultate prin căderea lor întregul sistem bancar în zona euro.

De ce nu ar lua fiinţă la nivelul Uniunii Europene, în condiţiile degringoladei cu care se confruntă industria românească (dar şi alte economii, mai ales din flancul sudic, au asemenea situaţii) un "braţ înarmat" de intervenţie în business? Acesta ar trebui să preia şi să sprijine companii cheie de a căror menţinere pe piaţă depinde dezvoltarea economică a UE.

Cei 6.000 de salariaţi de la Mechel, cei 3.300 de angajaţi de la Oltchim sunt la fel de mult cetăţeni europeni ca şi cei 600 de angajaţi ai ArcelorMitall Florange din Franţa pentru care au fost atâtea discuţii la sfârşitul anului trecut în mass-media din Hexagon.

Domnul Ianc însuşi amintea ieri de situaţia de la Florange. Fiind în Franţa la momentul dezbaterilor, rămăsese mirat de afluxul de ştiri, dezbateri şi luări de poziţii din media franceze cu privire la intenţia ArcelorMitall de a închide furnalul din Franţa. Acolo oamenii ştiu ceea ce contează şi caută soluţii.

În condiţiile căderii brutale a economiilor după 2008, toate statele puternice, inclusiv Franţa, Marea Britanie, Germania, Austria sau Statele Unite, au încercat să-şi protejeze industria şi capitalul locale atât prin împrumuturi acordate băncilor, cât şi prin preluarea efectivă, dacă a fost nevoie, a unor întreprinderi sau instituţii financiare.

Statul olandez a salvat ING cu 20 miliarde euro în octombrie 2008, iar în luna ianuarie 2013 a naţionalizat a treia bancă din Olanda, aflată de asemenea în pericol de dispariţie. Franţa a intervenit la sfârşitul anului trecut pentru susţinerea grupului Peugeot, unul din simbolurile industriei franceze.

Dacă statul român este prea slab să administreze companiile sale, aşa cum a dovedit până acum, din păcate, de ce nu le-ar ceda direct UE, adică unui "braţ" armat în business, eventual un Fond al Redresării Industriale în Europa (FRIE).

De ce ar fi mai importante băncile care cad în Spania sau Grecia pentru care UE este pregătită să intervină decât întreprinderi ca Arpechim, Oltchim, Mechel sau Peugeot?

500 milioane de euro, 1 miliard de euro sunt departe, într-adevăr, de 20 miliarde de euro, cât are venituri Peugeot, dar contează în Europa.

Pentru că însăşi UE va veni apoi să constate că judeţul Vâlcea va cădea la nivelul PIB/capita în cadrul regiunilor defavorizate, unde trebuie cheltuiţi bani europeni.

De ce să nu împiedice din start demolarea Arpechim, distrugerea Combinatului de la Târgovişte de oţeluri speciale sau a instalaţiilor de producţie a PVC de la Oltchim, măcar şi pentru nu a mai majora numărul de imigranţi în ţările din Vest care vor urma să provină din aceste oraşe.

De ce să nu se privatizeze inclusiv CFR Marfă sau Poşta Română către un organism transnaţional, european, către capitalul european şi nu al unui singur stat din UE? UE are deja expertiză în această direcţie prin Banca Europeană de Recontrucţie şi Dezvoltare, dar şi prin Banca Europeană de Investiţii (BEI) unde Mihai Tănăsescu, fostul ministru de finanţe al României, a devenit vicepreşedinte de curând.

Pentru că dacă tot este să cedezi controlul unor monopoluri, aşa cum sunt distribuţia de energie electrică, exploatarea petrolului, serviciile poştale care în Franţa sunt deţinute de francezi, în Italia de italieni şi în Austria de austrieci, mai bine le-am da Comisiei Europene direct, unde măcar avem şi noi o reprezentare.

Nu are România capacitatea la nivelul statului să-şi administreze eficient companiile de stat, măcar să le dăm nu unor alte state (aşa cum s-a întâmplat în cazul telecom - statului grec, în cazul electricităţii - statului italian, în cazul distribuţiei de gaz - statului francez sau german), ci direct UE, unde avem şi noi un cuvânt de spus. Cât avem.

Aceasta va însemna cu adevărat o integrare europeană - o implicare pentru dezvoltarea economică locală - şi România poate fi prima ţară în care acest Fond de Redresare Industrială a Europei să acţioneze. E timpul pentru o astfel de acţiune europeană, pentru că fără decizii luate acum, "oalele" se vor sparge nu numai în capul administraţiei de la Bucureşti, dar şi în acela al comisarilor de la Bruxelles. Vrând-nevrând.