Saga Dinastiei Romanov. De la Petru cel Mare la Nicolae al II-lea (I)/ de Jean des Cars

Saga Dinastiei Romanov, lucrarea ziaristului şi scriitorului Jean des Cars, specializat în literatură cu subiecte istorice, poate fi considerată o cronică a dinastiei care a condus Rusia mai bine de 300 de ani, din cel de-al doilea deceniu al secolului al XVII-lea până la începutul secolului trecut. De fapt cartea sa, apărută la Paris în 2008, este mult mai mult. Fără a exagera, Jean des Cars transpune parcă saga Romanovilor într-un film serial, care se derulează cu repeziciune în faţa ochilor noştri, singura condiţie pentru cititor fiind de a se transpune afectiv în urmărirea demersului iniţiat de realizator.

Jurnalistul de la "Paris Mach" şi "Le Figaro", pentru a aminti numai două dintre cele mai importante publicaţii la care colaborează, a mai "recidivat" în prezentarea istoriei familiilor domnitoare din Europa. Printre cele mai recente opusuri ale sale se numără cronica familiei Habsburgilor (La Saga des Habsbourg. Du Saint Empire à l'union européenne, Perrin, 2010) şi a cea a familiei Windsor (La saga des Windsor, Perrin, 2011).

Aducând, cu obiectivitate, în faţa cititorului evenimente şi fapte de mult petrecute, schiţând, cu sinceritatea istoricului, portrete ale celei mai cunoscute familii domnitoare din Rusia, încercând, cu rigurozitatea castei din care provine, să demoleze sau să remodeleze idei preconcepute despre Romanovi, Jean des Cars ne pune, nu de puţine ori, în faţa unei viziuni personale despre un trecut fascinant, despre care întotdeauna am vrea să ştim mai multe.

Între roman istoric şi lucrare ştiinţifică, cartea ziaristului francez este mai degrabă o relatare ziaristică a unui trecut de mult uitat, pe care autorul încearcă să îl învie prin mijloacele specifice meseriei sale.

Nicolae al II-lea, ţarul burghez

Nu este înalt - contrastul cu tatăl său este uimitor - dar, la fel ca Alexandru al III-lea, este blând, ataşat tradiţiilor, iubitor al vieţii de familie şi conjugale în asemenea măsură încât scrie în jurnalul său, la începutul iernii 1894: "Este plăcut, dincolo de orice expresie, să trăieşti liniştit toată ziua fără să vezi pe nimeni şi întreaga noapte în doi". Credincios practicant, el se supune voinţei divine cu un soi de fatalism complezent observat adesea printre slavi. Conştient că întruchipează suveranitatea naţională, este socotit pasiv, nehotărât, într-un cuvânt: slab, când situaţia cerea un subtil amestec de supleţe şi fermitate. Acesta este, în linii mari, Nicolae al II-lea, care urcă pe tron la douăzeci şi şase de ani şi păşeşte în secolul al XX-lea ca al şaptesprezecelea ţar al Rusiei de la Mihail Romanov, întemeietorul dinastiei.

Nicolae al II-lea: vinovat sau martir? Vinovat şi martir? Multă vreme, istoria oficială, de inspiraţie comunistă, l-a copleşit, i-a pus în sarcină toate crimele, l-a acuzat de toate erorile. Astăzi, şi îndeosebi începând din 1998, spectaculoasa revizuire a rolului său, a atitudinii sale, a influenţei sale, dramele personale pe care le-a suferit, angrenajul Primului Război Mondial - de care nu a fost răspunzător -, ne arată un alt suveran şi un om diferit de cel care era înfăţişat ca fiind depăşit de evenimente, minat de fatalitate şi în cele din urmă zdrobit de o istorie deosebit de tragică. Se ştie acum, Nicolae al II-lea nu mai este unicul vinovat de nefericirea rusă, ba dimpotrivă, chiar dacă el nu ar putea fi exonerat de propriile slăbiciuni.

Nicolae al II-lea, ultimul ţar... Un destin mai fascinant şi mai bulversant decât precedentele, tocmai pentru că puterea Romanovilor se încheie printr-o tragedie. Dinastia suferise asasinate, sub forme variate, dar ţinta era suveranul. De data aceasta, o întreagă familie şi cinci dintre apropiaţi devotaţi până la moarte sunt măcelăriţi în 1918. Ţinta este plurală. O execuţie colectivă, care vesteşte ceva. De la războiul împotriva imperiilor german, austro-ungar şi otoman la războiul civil, de la războiul civil la epurările staliniste, vor fi milioane de morţi. Iar după o apărare exemplară între 1941 şi 1945, oroarea va continua cu Gulagul. Stalin avea un alibi: era unul dintre învingătorii lui Hitler. A fost lăsat să profite de acest statut. URSS, care a urmat imperiului ţarilor şi bolşevismului, era un sistem; Rusia este o civilizaţie, ceea ce explică revenirea ei. Tradiţia a fost mai puternică decât impostura. Atunci a început o uimitoare revenire înapoi...

Nikolai Alexandrovici s-a născut la 6 mai 1868, la palatul de la Ţarskoe Selo. Este primul din cei şase copii ai cuplului Alexandru al III-lea şi Maria. Nu putem trece sub tăcere şocul pe care l-a avut în duminica de 1 martie 1881, Nicolae ("Nicky" pentru familie), care urma să împlinească treisprezece ani, se întorcea la Palatul de Iarnă de la patinaj. Mama sa, ţinând perechea de patine care îi fusese scoasă, l-a împins de la spate pe băiat în mijlocul unei mulţimi de curteni înlăcrimaţi. Pe un pat, zăcea o formă, inumană, într-atât era de sfârtecată, zdrobită, însângerată... Un morman de carne amestecat cu fâşii de veşminte. Ţarul! Alexandru al II-lea, bunicul său, agonizează. Este desfigurat şi horcăie. În costumul său albastru de marinar, Nicky s-a făcut "palid ca moartea", după spusele unuia din verii săi. "Ochiul ţarului muribund era fixat asupra noastră, lipsit de orice expresie." Nicolae plânsese mult moartea ţarului atât de bun, de demn, de curajos. Cum putea fi asasinat un om atât de generos? Dincolo de durere, nepotul a înregistrat o certitudine: nu era nicio diferenţă între revoluţionari şi asasini; era o convingere care avea să atârne greu şi să dea naştere la "neînţelegeri" care vor deveni catastrofe.

(...)

La trei ani de când o întâlnise pe Matilda, ţareviciul este în realitate foarte îndrăgostit de principesa Alix de Hessa-Darmstadt, a cărei mamă, care arată un misticism exaltat, este cea de-a treia fiică a reginei Victoria. Sângele unei împărătese a Indiilor se amestecă cu acela al uneia dintre cele mai vechi familii germane. Or, nici Alexandru al III-lea, nici soţia sa Maria Feodorovna nu sunt pregătiţi pentru o nouă uniune germano-rusă. Ei sunt chiar ostili universului germanic. Ţarul se gândeşte, dimpotrivă, să întărească alianţa franco-rusă luând în considerare o căsătorie a lui Nicolae cu principesa Hélène d'Orléans, una din fiicele contelui de Paris, pretendent la tronul Franţei. Dar brutala degradare a stării sale de sănătate face ca acest proiect să fie imposibil. Atunci, totul merge foarte repede: Alix, devenită Alexandra, şi Nicolae sunt logodiţi la 8 aprilie 1894 la castelul Coburg, în prezenţa reginei Victoria care a înlocuit-o întrucâtva pe mama lui Alix, dispărută prea curând. Din acest motiv, Alix este nepoata favorită a reginei. Nicolae este transformat. El, altădată plicticos, tern şi apatic, este bucuros, vesel, atent la frumuseţea vieţii; jurnalul său o dovedeşte, Nicolae nu este un timid, îşi exteriorizează gândurile şi sentimentele. Ţareviciul este îndrăgostit. Nu-i mai rămâne decât să devină un om fericit. Alix de Hessa-Darmstadt este convertită la ortodoxie de capelanul curţii; apoi, convocată la Livadia, este primită fără bucurie deoarece ţarul este pe moarte. Astfel că noua mare ducesă intră în familia Romanov purtând voal de doliu.

La zece zile după funeraliile tatălui său - care au cerut o organizare complexă - Nicolae al II-lea, de acum stăpânul unui imperiu care era supus strivitoarei autorităţi a colosului de Alexandru al III-lea, vrea să se căsătorească. El întrerupe doliul curţii pentru 24 de ore. Suntem la 14 noiembrie 1894. Ceremonia se desfăşoară la Sankt Petersburg, în capela Palatului de Iarnă, la extremitatea clădirii, capelă care nu are decât o singură cupolă aurită. Unei confidente, Alexandra îi va mărturisi mai târziu: "Căsătoria noastră mi s-a părut a fi încă unul din acele servicii funebre la care tocmai asistasem. Numai că purtam rochie albă în loc de rochie neagră". Alexandra căsătorită nu este mai bine primită decât Alix când era logodnică. Dacă familia o acceptă fără tragere de inimă, este din motiv că se ştie că ea are o sănătate şubredă. Acesta fusese ultimul coşmar al lui Alexandru al III-lea. Frumoasă, nervoasă, ea nu putea ascunde totuşi nişte pete roşii care îi brăzdau obrazul şi gâtul. Cât ai clipi, chipul ei devine de nerecunoscut şi îngrijorător. Nicolae ştia bine că mama Alexandrei avusese un băieţel hemofilic, mort la o vârstă fragedă. Soţia sa era aşadar potenţial purtătoare a acestui blestem. Într-adevăr, hemofilia nu este transmisă decât prin femei, dar ea nu loveşte decât bărbaţii. Fără nicio îndoială că Victoria, "bunica Europei", era prima verigă a acestei drame. În ziua căsătoriei sale, biată oază de fericire în mijlocul unei prostraţii macabre, mersul Alexandrei este şovăielnic; îi vine greu să păşească, chiar şi să stea în picioare, şi s-a plâns pe lângă domnişoarele ei de onoare de dureri în gambe. Nu doar emoţia este cea care aproape că o paralizează. Însă Romanovii nu-şi arată nici durerile, nici indispoziţiile fizice şi, fireşte, nu vorbesc despre sănătate, mai ales când aceasta este preocupantă. Să mărturiseşti că eşti bolnav? În ruptul capului! Ar fi indecent! Să mai adăugăm că Alexandru al III-lea nu uitase, la fel ca întreaga curte, că soţiile ţarilor asasinaţi, Pavel I şi Alexandru al II-lea, erau tot principese de Hessa. Aceste femei aduceau nenorocire Rusiei... Dar Nicolae, nebuneşte îndrăgostit de Alix, înlăturase toate aceste obiecţii. Nu conta decât fericirea sa. Fericirea lor.

În pofida instalării cuplului în palatul mamei ţarului, împărăteasa văduvă (lucru care nu este niciodată recomandat), şi anume Palatul Anicikov, de la intersecţia Fontanka cu Nevski Prospekt, Nicolae şi Alexandra sunt uniţi printr-o dragoste de o forţă absolută. O povestesc ei înşişi în jurnalele lor intime, duet al unor inimi pasionate. Şi nimic, nici supărările, nici angoasele, nici războiul, nici revoluţia, nu va strica soliditatea acestei uniri. Cu toate astea, în palatul clădit de Elisabeta Petrovna pentru un cântăreţ devenit amantul ei, coabitarea între cele două femei devine rapid infernală. Se glumeşte pe seama acestei coabitări în saloanele capitalei unde ţarina de douăzeci şi doi de ani şi soacra ei joacă un repertoriu clasic, rebotezate fiind "Generăleasa" şi "Coloneleasa". Frumoasă ambianţă! Înfruntarea cea mai urâtă priveşte întâietatea celei care poartă bijuteriile coroanei. Tradiţional, acestea sunt purtate de împărăteasa care domneşte, însă, în mod ciudat, Mariei Feodorovna îi vine nespus de greu să se despartă de ele! Nora înţelege că nu poate trăi în pace în casa soacrei; cuplul decide să se instaleze la palatul Alexandru, în partea de nord a minunatului parc de la Ţarskoe Selo.

Această superbă reşedinţă, cam severă, este tot atât de clasică, pe cât este de baroc palatul cel mare. Cuplul se instalează în aripa stângă, fericit că nu se mai află sub privirile oraşului. La sfârşitul lui 1895, Alix dă naştere unei fetiţe, marea ducesă Olga. În anul următor, ţarul şi ţarina sunt încoronaţi la Moscova, potrivit uzanţei. La 14 mai 1896, Nicolae al II-lea este uns cu mir în Catedrala Adormirea Maicii Domnului, de către mitropolitul Sankt Petersburgului, preasfinţia sa Palladi, asistat de mitropoliţii Moscovei şi Kievului. Nicky pune el însuşi coroana soţiei, mai mică decât coroana sa, pe capul Alexandrei. După serviciul religios, ţarul şi ţarina, înveşmântaţi în mantii de hermină şi purtând însemnele demnităţii lor, se îndreaptă spre marele palat al Kremlinului. Procesiunea este extraordinară. În piaţă, cuplul se opreşte şi se înclină în faţa mulţimii.

(…)

Această vizită de stat confirmă că alianţa voită de Alexandru al III-lea este cu adevărat o realitate. Programul oficial este un vârtej neîntrerupt: Te Deum celebrat în catedrala rusă de pe strada Daru, aşezarea pietrei de temelie, cu o mistrie din aur fin, a viitorului pod Alexandru al III-lea. Urmează dineuri oficiale, un spectacol de gală la Operă - frontonul este împodobit cu o uriaşă acvilă imperială rusă din flăcări de gaz - , o seară la Comedia Franceză, o vizită la Panthéon în memoria peşedintelui Sadi Carnot asasinat cu doi ani înainte. Nicolae al II-lea, care îl avusese ca profesor de franceză pe Gustave Lanson, profesor la Sorbona, participă la o şedinţă a Academiei franceze; protocolul i-a rugat pe academicienii prezenţi - douăzeci şi nouă - să nu-şi îmbrace "uniforma verde" şi aşadar să nu poarte sabia. Oprirea cea mai surprinzătoare este aceea de la Domul Invalizilor: Nicolae al II-lea se reculege la mormântul lui Napoleon, un gest foarte apreciat şi care spune multe despre evoluţia mentalităţilor. Joi, 8 octombrie, la castelul Versailles, Nicolae al II-lea o ascultă pe Sarah Bernhardt declamând un poem de Sully Prudhomme în salonul lui Hercule, apoi o aplaudă pe Réjane care joacă Lolotte, o piesă într-un act de Henri Meillac. Întreg Parisul este fermecat de plăcuta curtoazie a ţarului, dar un pic înciudat de aerul posac al soţiei sale. Ea se teme de un atentat şi dă asigurări că a auzit împuşcături în plină noapte, lângă ambasada rusă, pe strada Grenelle... Dar călătoria este un triumf. Cuvântul Pax care împodobea loja prezidenţială la Operă nu este oare dovada unui viitor liniştit? Vineri, 9 octombrie, venirea lui Nicolae al II-lea în celebra tabără de la Châlons nu avea ca scop decât o paradă a trupelor Republicii. Moderatul, dar distinsul Journal des débats, ca un omagiu adus marii ducese, propune să fie botezate cu numele de Olga toate micuţele franţuzoaice născute în acea săptămână!

În 1902, un nou ministru al afacerilor interne, Viaceslav Plehve, politician inteligent, abil şi gata de indispensabilele compromisuri, exercită o bună influenţă asupra ţarului. Nişte reforme sunt neapărat necesare, iarăşi şi mereu, spune el, căci "mijloacele administraţiei sunt vetuste". Dar - şi acesta este lucrul esenţial - ameliorările nu trebuie să vină decât "de sus". Din păcate, acest preţios colaborator cu minte lucidă va fi asasinat, în 1904, de un grup terorist.

La 13 februarie 1903, la Palatul de Iarnă, este organizat un bal costumat, pentru bicentenarul întemeierii Sankt Petersburgului. Suveranul, soţia sa şi întreaga familie sunt îmbrăcaţi în costume din epocile vechi. Este dat un concert la teatrul din Ermitaj, urmat de un bal în Sala Pavilionului. Nicolae al II-lea şi Alexandra sunt de nerecunoscut în fastuoasele lor mantii brodate, purtând pe cap căciuli îmblănite şi coroane. Spectacolul - căci este un spectacol - este pus în scenă de un solist al Baletului imperial, fratele "celebrei" Kşecinska. Fetele încing hore, cavalerii execută dansuri căzăceşti. Sunt invitate 390 de persoane, dintre care 60 de ofiţeri din Gardă. Nu avea să se mai vadă niciodată o asemenea seară la curte...

Fragment din Saga Dinastiei Romanov. De la Petru cel Mare la Nicolae al II- lea, de Jean des Cars, în pregătire la Editura Corint. Traducere de Ileana Cantuniari