Biografii comentate (II). Alexandru Averescu, omul care s-a făcut singur/ de Călin Hentea

Repere biografice. Provenind din familia unui slujer şi a unei moaşe, Averescu a avut o constituţie fizică fragilă, fiind toată viaţa un slab călăreţ, ceea ce nu l-a oprit, încă adolescent fiind, să se înroleze voluntar în martie 1877 într-un escadron de jandarmi, alături de care a luat parte la Războiul de independenţă, fie şi la cancelarie. Era deja general de un an de zile, atunci când la 13 martie 1907 Averescu a fost numit ministru de război în guvernul Dimitrie Sturza (1833-1914), contribuind energic şi decisiv la reprimarea Răscoalei ţărăneşti, fiind deja privit în epocă drept un "salvator al patriei", dar şi al "dinastiei" (Otu Petre, 2005, Mareşalul Alexandru Averescu. Militarul, omul politic, legenda, Editura militară, p. 59). Semnificativ pentru acest moment este faptul că urmare a popularităţii generalului Averescu, soldaţii-ţărani executau ordinele de reprimare transmise de superiori cu argumentul "aşa ne-a cerut generalul Averescu" (Otu, 2005, p. 60).

În timpul celui de-al Doilea Război Balcanic din vara lui 1913 generalul Averescu a fost şef al statului major avându-l drept comandant pe principele moştenitor Ferdinand, faţă de care nu a avut niciodată relaţii prea cordiale. Gloria militară şi enorma popularitate a generalului Averescu, devenit deja "Taica Averescu" au început odată cu dezastrul armatei române la Turtucaia de la începutul lui septembrie 1916 (Otu, 2005, p. 138), s-a amplificat imediat apoi prin celebra "manevră de la Flămânda" concepută de el şi prin care a fost foarte aproape de a nimici forţele bulgaro-germane de la sud de Dunăre. Faima sa a atins apogeul în vara lui 1917, atunci când, în calitate de comandant al Armatei a II-a române, a obţinut strălucitele victorii în bătăliile de la Mărăşti şi Oituz. S-a situat pe poziţii ostile sau de animozitate faţă de apropiaţii Regelui, generalul Henri Berthelot (186101931), generalul Constantin Prezan (1861-1943) sau mai ales Ion I.C. Brătianu (1864-1927).

A acceptat să conducă un guvern în perioada ianuarie-martie 1918 pentru a iniţia tratativele de pace cu Germania, apoi a demisionat din armată şi a intrat în viaţa politică înfiinţând în aprilie 1918, împreună cu Matei Cantacuzino şi Constantin Argetoianu (1871-1952), "Liga poporului". În perioada aprilie-iunie 1918 Averescu a publicat în ziarul Ligii poporului, Îndreptarea, suita de articole reunite apoi în volum sub titlul Răspunderile pe tema gravelor erori politice, militare şi economice din perioada 1914-1917, care au avut un mare ecou în epocă. A ajuns la guvernare abia pe 13 martie 1920, menţinându-se până în martie 1922, atunci când liberalii au revenit la putere, la timp pentru ca Ion I.C. Brătianu să poată conduce ceremoniile Încoronării de la Alba Iulia. A treia guvernare Averescu, s-a produs în perioada mai 1926 - iunie 1927 şi sub umbra lui Brătianu, după care Partidul poporului a intrat într-un declin politic spre autodisoluţie.

În 1930, împreună cu rivalul său Constantin Prezan, Alexandru Averescu a fost înălţat la rangul de Mareşal al României, îndeplinind condiţiile stipulate în Legea din 2 iulie 1930 şi anume aceea de a fi condus cu succes în gradul de general de corp de armată operaţiunile armatei române în funcţia de şef al Marelui Cartier General sau aceea de comandant titular al unei armate.

Contribuţii. Încă din anii de început ai carierei sale militare de la sfârşitul secolului XIX, Alexandru Averescu şi-a dorit să intre cândva în politică, considerându-se sortit unui destin de conducător al poporului său (Otu, 2005, p. 26). El s-a arătat mereu preocupat de colaborare cu presa, atât cea militară (de specialitate, fondator al revistei România militară), cât şi cea civilă, începând cu Adevărul condus de Constantin Mille (1861-1927) pe timpul represiunii Răscoalei din 1907. În pofida faptului că nu a fost niciodată un bun orator, popularitatea şi autoritatea incontestabilă de care s-a bucurat Averescu printre soldaţi şi ofiţeri s-au datorat atât preocupărilor sale constante pentru condiţiile de viaţă şi de luptă ale trupei (în contrast cu dispreţul seniorial practicat de majoritatea ofiţerilor şi generalilor), pentru susţinerea permanentă a moralului acesteia (prin contact cu soldaţii din tranşee, prin acordarea de decoraţii şi îmbărbătări), dar şi datorită unui magnetism special al personalităţii sale prin care reuşea să convingă şi să dea siguranţă celor din preajma sa că doar aşa trebuiau făcute lucrurile. În acelaşi timp, mitul său s-a coagulat şi în jurul imaginii sale de persecutat şi neîndreptăţit al Casei regale şi al ingratei clase politice (îndeosebi a influentului Ion I.C. Brătianu) în pofida evidentelor sale competenţe profesionale şi performanţe dovedite pe front. La nivelul maselor de ţărani şi soldaţi Averescu a fost perceput drept o victimă a "boierilor" şi "ciocoilor", deoarece acesta nu provenea din rândurile lor (Otu, 2005, p. 288), ci era "un om care s-a făcut singur", cum spunea Pamfil Şeicaru. De pe această platformă de imensă adulaţie populară, capabilă, potrivit lui Constantin Argetoianu, să mobilizeze şi să fanatizeze masele, (apud Otu, 2005, p. 253) a fost lansat la Iaşi, în aprilie 1918, partidul numit "Liga poporului", având drept ziar "Îndreptarea", al cărui centru de greutate a fost generalul Averescu. Chiar dacă în calitate de prim-ministru Averescu fusese excesiv de prudent în privinţa unirii Basarabiei natale cu România, atunci când el s-a deplasat în provincie, la Chişinău, împreună cu Argetoianu în iunie 1918 pentru a înfiinţa organizaţii ale Ligii poporului, el a fost primit cu mare entuziasm (Otu, 2005, p. 235). Seria de articole din vara lui 1918 privind "Răspunderile" publicate de Averescu în "Îndreptarea" (urmate de replici la fel de virulente din partea rivalilor săi) a avut un cert obiectiv propagandistic de afirmare a noii formaţiuni politice prin evidenţierea defectelor şi erorilor rivalilor. Acest oportunism politic s-a văzut după ce Averescu a ajuns la guvernare, atunci când de pe poziţia de prim ministru el a uitat de acuzele adresate până ieri celor vinovaţi, "integrându-se perfect în atmosfera viciată a vieţii politice româneşti" (Otu, 2005, p. 265). Istoricul Petre Otu a reţinut din memoriile lui Constantin Argetoianu, camaradul politic al lui Averescu o serie de consemnări relevante pentru "misticismul popular" pe care-l declanşa în anii imediat postbelici generalul în rândul ţăranilor majoritari: "Oamenii nu mai voiau pământ, nu mai voiau pace, nu mai voiau merinde, nu mai voiau odihnă, haine şi bocanci, voiau pe Averescu, fiindcă pentru ei Averescu, şi numai Averescu le rezuma şi le reprezenta pe toate. (...) Averescu cobora din automobil îmbrăcat în mantaua sa albastră fără galoane, din timpul războiului, şi înainta spre sătenii emoţionaţi. Generalul le strângea mâna, nu le spunea nimic şi pornea pe jos de-a lungul rândurilor de oameni.. Şi atunci începea nemaipomenitul spectacol. Bărbaţii cădeau în genunchi, sărutau poalele mantalei albastre, dau din cap, oftau şi şopteau: Ţine-l Doamne, ţine-l pentru mântuirea noastră" (Otu, 2005, p. 7). În schimb, "mitul lui Averescu" - uriaş în Vechiul regat, nu s-a manifestat decât într-o mică măsură în Transilvania şi Banat, tot aşa cum intelectualitatea, studenţimea nu s-au simţit deloc vrăjite de pesonalitatea sa, ci dimpotrivă, aşa cum stă dovadă mărturia Elisei Brătianu (apud Otu, 2005, p. 292): "Ridicat din mijlocul trupei, îşi ascundea lipsa de cultură prin fraze enigmatice, se exprima de preferinţă în mod sibilinic. (...) Când se exprima ca Pitia prin fraze cu duble înţelesuri, care au atâta priză asupra oamenilor simpli, nu o făcea pentru a induce în eroare, ci pentru că îl ajuta să iasă din încurcătură şi aceasta oglindea comportamentul lui în viaţă şi cadra cu concepţia pe care o avea despre propria persoană".

Evaluări. La începutul carierei sale politice, Alexandru Averescu a fost în mare măsură doar un produs al imaginarului popular născut pe seama sa în tranşeele Primului Război Mondial. Alexandru Averescu, general şi comandant de armată, nu a fost nici un demagog şi nici un mare orator, dar a rămas mereu sensibil la linguşeli, laude şi adoraţii publice. Ca atare el nu a făcut în mod special propagandă pentru a cultiva un anumit cult al personalităţii sale (Otu, 2005, p. 292), ci a fost beneficiarul şi apoi victima propriului său mit. Averescu a exploatat din plin popularitatea sa imensă din anii de după război din perspectiva carierei sale politice, el prezentându-se drept un fel de Mesia postbelic al poporului român, "un om al răspunderilor, al sancţiunilor şi al reînnoirii" (Otu, 2005, p. 291). Totuşi, "militarul care pe câmpul de luptă s-a dovedit perfect stăpân pe sine, luând decizii care implicau viaţa şi moartea oamenilor din subordine, în politică a fost un şovăitor, un nehotărât, motiv pentru care pe măsură ce popularitatea sa se destrăma vertiginos, mulţi adepţi l-au părăsit" (Otu, 2005, p. 294).

Născut la 9 martie 1859, sat Babele, Ismail, Basarabia - decedat la 3 octombrie 1938, Bucureşti, mareşal şi om politic român