Radu Aldulescu: „Lumea nu mai are interes pentru literatură, literatura a devenit un domeniu de nişă înclinând spre extincţie”/ de Stelian Ţurlea

„M-am născut pe 29 iunie 1954, în Bucureşti. Gimnaziul l-am făcut la «C.A. Rosetti», iar liceul la «Dante Alighieri», adolescenţa fiindu-mi marcată însă de sport: box, canotaj şi haltere. Anul 1973 îmi aduce debutul literar, în revista «Amfiteatru», cu povestirea Săracul Sfîntul Ilie. După liceu, am rupt însă legătura cu scrisul, calificându-mă în diverse meserii la Policolor, Uzinele 23 August, Şantierul Centrului Civic şi Rotativa Tipografiei Informaţia Bucureşti. Debutul ca romancier a venit abia în 1993, cu Sonata pentru acordeon (Ed. Albatros), recompensat cu  Premiul USR şi premiul Editurii Nemira. Au urmat Amantul Colivăresei (Ed. Nemira, 1996) – răsplătit cu premiul Asociaţiei Patronilor de Edituri din România şi cu faptul că a stat la baza scenariului filmului Terminus Paradis (regia L. Pintilie), pentru care am primit Premiul Consiliului Naţional al Cinematografiei din România. În 1997 apare Îngerul încălecat (Ed. Phoenix), urmat de Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare (Ed. Nemira), Proorocii  Ierusalimului (Ed. Publicaţiilor pentru Străinătate, 2004) şi de seria de autor Radu Aldulescu, la Cartea Românească, în care, pe lângă reeditări ale tuturor romanelor anterioare, au mai fost publicate Mirii nemuririi (Premiul «Ion Creangă» al Academiei Române, în 2008), Ana Maria şi îngerii (2010), Cronicile genocidului (2012).”

 „Nu scriu pentru cineva anume ori pentru cutare segment de cititori, ceea ce ar putea echivala cu năzuinţa de a scrie pentru toată lumea. Pentru vânzătoare, analfabeţi, politicieni, literaţi... Că nu toţi gustă şi nu oricine e dispus şi-i prieşte, e o problemă pe care socot de cuvinţă s-o rezolv în felul meu: tăcând, rămânând fără replică, într-o imobilitate vecină cu imbecilitatea, poziţia ideală pentru strădania de a fixa în cuvinte şi fraze ceva imposibil de fixat în cuvinte şi fraze, cum ar fi bunăoară miracolul cotidian al unei dimineţi însorite, aflat în permanenţă dincolo de experienţă şi analiză şi uite-mă umblând pe o punte îngustă şi povestind despre hăul de sub mine. De sub noi toţi de fapt. Povestesc în nădejdea precară că voi fi crezut. Unora le e de ajuns povestea mea, iar aceştia sunt foarte puţini. Ceilalţi n-ar catadicsi să mă asculte nici dacă mi-aş da drumul în gol.”

- Radu Aldulescu, opt romane, dacă nu mă înşel, în ceva mai mult de 15 ani, care configurează cel mai coerent ciclu romanesc al ultimelor două decenii ţi-au asigurat un meritat succes de public şi ciritică. Ce vrea să fie ultimul, Cronicile genocidului? Incheie ciclul?

- Nu-mi dau seama ce înţelegeţi dumneavoastră prin ciclu romanesc. În ce mă priveşte, termenul se referă la nişte romane ale unui autor, care au în comun nişte personaje, eventual principale. Doar două dintre romanele mele îndeplinesc acest criteriu şi se poate spune că fac parte dintr-un ciclu: „Îngerul încălecat” şi „Cronicile genocidului”. În ele există un personaj principal comun, care în cel de-al doilea roman revine în acelaşi loc după treizeci de ani, trecînd dintr-o lume, a comunismului anilor şaizeci şi şaptezeci, într-o alta profund schimbată, a tranziţiei postcomuniste recente de după anul 2010. Ultimul meu roman, adică cel mai recent, aş vrea să cred că nu e ultimul, că nu încheie, cum spuneţi aşa-zisul ciclu al celor opt romane. La cei cincizeci şi opt de ani, trag nădejdea că voi mai publica nişte romane.

În ce priveşte succesul de critică meritat, el există în măsura în care cărţile mele s-au bucurat de atenţia unor critici. Succesul de public însă, care, ca să zic aşa mi s-a mai reproşat, este practic o vorbă-n vânt. N-are acoperire în fapte. Am mai spus-o, nu-mi face plăcere s-o repet, dar mă văd nevoit: scriind literatură, contribuind după puteri la propăşirea culturii scrise naţionale, munca mea e plătită atât cât să pot trăi la limita subzistenţei. Una din constatările editorului în ce mă priveşte este lipsa de vandabilitate a cărţilor mele – o situaţie tipică altminteri pentru autorul român de literatură. Cu mici şi rare excepţii, el nu are ceea ce se cheamă succes de public. De-a lungul timpului, având de-a face cu mai mulţi editori, nu mi-a scăpat nuanţa de reproş a constatării că nu mă vând. Adică eu, ca autor sunt principalul vinovat că nu mi se vând cărţile; mai nou se poate da vina şi pe criză. Nici editurile şi nici alte instituţii culturale n-au nici o vină... Cum s-a ajuns la această situaţie, e o problemă pe care am dezbătut-o în fel şi chip în presa culturală, găsindu-i la o adică şi diverse variante de rezolvare, fără nici o speranţă, desigur, că respectivele variante de rezvolvare vor fi puse-n practică.

- Şi în acest roman descrii o societate a looserilor. Socoteşti că e tipică pentru epocă?

- Societate a looserilor? Mi se pare reducţionistă această constatare. Caragiale, în piesele sale, descrise o societate a looserilor? Se poate spune şi aşa, după cum şi că personajele sale sunt nişte şmecheri corupţi lipsiţi de scrupule... Ilie Moromete este un looser? Se poate spune şi aşa, după cum şi că respectivul este un ţăran cam puturos, aflat într-un conflict mocnit cu consătenii şi familia. Hirsant Hrisoscelu, personajul lui Eugen Barbu din „Săptămâna nebunilor” este un looser? Se poate spune şi aşa, după cum şi că respectivul este un boier român erotoman, care-şi pierde averea, raţiunea şi viaţa din pricina unei femei. Llosa, în „Războiul sfârşitului lumii” descrie o societate de looseri? Se poate spune şi aşa, după cum şi că personajele lui sunt de fapt o adunătură de estropiaţi, criminali şi infractori de toată mâna, strânşi în jurul unui mistic scrântit, pentru a constitui o comunitate cu obiceiuri şi legi care intră în conflict cu autoritatea statală. Don Quijote este un looser? Se poate spune şi aşa, precum şi că respectivul este un bătrân senil, marcat de grave afecţiuni psihice, care-l fac protagonistul unor întâmplări aberante...

Se poate spune orice, literatura fiind un domeniu eminamente subiectiv, care are totuşi nişte legi stricte. Altminteri, ar fi o muncă inutilă să-mi iau la analizat personajele pentru a vă demonstra că nu întruchipează nişte looseri. Inevitabil aş ajunge la concluzia că avem idei diferite, opuse chiar, despre ce înseamnă un looser. În ce mă priveşte bunoară, grosul personalităţilor politice şi culturale din comunism şi postcomunism de la noi, este alcătuit cu precădere din looseri – oameni care au subscris aşa ziselor necesare compromisuri pentru a accede la o carieră şi a-şi asigura parvenirea şi prosperitatea socio-materială. Am şi eu reflecţii ale acestor tipuri de persoane în cărţile mele, dar în marea lor majoritate, personajele mele lucrează pentru propria mântuire. E greu de sesizat acest aspect pentru cei care nu ştiu şi nu-i interesează ce înseamnă să te mântuieşti. Mă gândesc la ateii, mai mult sau mai puţin recunoscându-se ca atare sau afişându-se, la o adică socotindu-se a fi în pas cu vremurile. Trăim vremuri mai atee chiar şi decât în comunism şi acesta este unul din motivele pentru care literatura n-are căutare. Fiind căzută-n spirit, lumea nu mai are interes pentru literatură, iar când literatura se întîmplă să fie o sarcină de serviciu, această sarcină se pretează la a fi rezolvată punând eticheta de looseri pe personaje care presupun o anume complexitate.

- De ce îţi plac personajele periferice?

- Periferice? O altă idee preconcepută: periferici, sau marginali – în cazul ăsta este vorba despre o marginalitate asumată, chiar dacă nu explicit, aidoma marginalităţii întrevăzute de N. Steinhardt ca o cale de salvare dintr-un sistem social concentraţionar. Se întâmpla în comunism cu atât mai mult în postcomunism, unde ispitele pierzătoare de suflet sunt mai numeroase, mai subtile şi totdată mai puternice. Vă reamintesc: un personaj principal al unui roman al meu („Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare”) este un scriitor care n-a putut şi n-a vrut să facă aşa zisele necesare compromisuri ale carierei nici în comunism şi nici în postcomunism. În felul ăsta, asumându-şi statutul de marginal, el s-a salvat ca om şi ca scriitor. Tot astfel personajul principal dintr-un alt roman, „Amantul Colivăresei”, fiul unui subministru din vremea comunismului, n-a subscris la compromisurile tatălui. Tot astfel, personajul romanului la care vă referiţi, „Cronicile genocidului”, este în primul rând un om cuprins de dorinţa de a se pocăi pentru păcatele tinereţii. El a trecut prin multe, a avut nişte experienţe capitale, drept pentru care, cei având inapetenţă, dezinteres sau silă pentru astfel de experienţe, au tendinţa să-l evalueze pe alături, în grabă şi să-l eticheteze cu termenul de periferic sau looser.

- N-ar trebui să privim, totuşi, cu optimism ce se întâmplă, din moment ce eroul romanului, bărbat ajuns la 60 de ani, ia viaţa de la capăt?

- Eroul nu-şi ia viaţa de la capăt. Faptul că se mută în alt oraş şi încearcă să aibă o familie la bătrâneţe ar putea sugera asta la modul cel mai iluzoriu posibil. Omul are un trecut asupra căruia insist în romanul anterior, „Îngerul încălecat”, are de asemenea un prezent care face grosul intrigii în roman, şi un viitor vag, incert, asupra căruia planează perspectiva morţii. Intenţia mea, ca autor, n-a fost să dau cititorului, eventual cititorului avizat, motive de optimism sau pesimism. Intenţia mea a fost să scriu un roman prin care să comunic ceva despre destinul unor personaje, ceva general valabil şi pentru alţi oameni. Cu posibilităţile de expresie de care dispun, m-am străduit să mă fac înţeles. Dacă n-am reuşit, problema poate fi de o parte sau alta, la mine sau la cititor, iar eu unul sunt gata oricând să mă explic, în caz că aceste explicaţii ar ajuta la o mai bună înţelegere.

- Ai un tipar pentru scrierile tale, din moment ce subiectul este extras mai mereu din aceleaşi straturi ale societăţii?

- N-am nici un fel de tipare pentru scrierile mele. Eu nu lucrez cu tipare. Lucrez exclusiv cu inspiraţia, care la o rigoare poate echivala cu empatia faţă de personaje şi lumea lor. Munca mea n-are nimic din prerogativele unor sarcini de serviciu. Scrisul romanelor e un act de libertare individuală şi presupune cu totul alte abilităţi decât scrierea articolelor de ziar sau scrierea de scenarii telenovelistice cu priză la public. Sugeraţi, îmi pare, că personajele mele nu sunt întruchipări ale unor oameni normali, iar eu vă spun că personajele mele provin din absolut toate straturile societăţii contemporane. Nu sunt discriminatoriu. Acesta ar fi păcatul capital al romancierului, să fie discriminatoriu şi totodată să-şi trateze cu dispreţ şi-n necunoştiinţă de cauză personajele. De aceea e foarte greu să fii romancier şi-s foarte puţini romancieri adevăraţi în România acestor vremuri de bejanie. Este de asemenea greu să fii un cititor de roman adevărat. Cele două calităţi presupun înţelegerea, dragostea, o anume cunoaştere a inimii, atribute deficitare lumii actuale, şi de care se lipsesc şi mulţi dintre oamenii de cultură, unii din ei pretinzându-se scriitori. Este mai la-ndemână în lumea asta să priveşti lucrurile prin prisma tiparelor şi a straturilor societăţii şi să vezi în om un accesoriu al acestor tipare şi straturi. Lumea tinde într-adevăr să se îndrepte într-acolo şi tinde totodată să se lipsească de literatură.

- Vorbeai undeva despre „un cerc vicios (Oare de unde voi începe a-mi plânge faptele vieţii mele celei ticăloase?) pe care vreau să cred că l-am rupt definitivând acest roman, supravieţuind experientei personale care l-a declanşat”. Dacă poţi spune, câtă ficţiune şi câtă autobiografie se amestecă în romanele tale?

- Cercul vicios pomenit în textul de pe ultima copertă a cărţii, este unul metaforic, legându-se de spusa Sfîntului Andrei Criteanul: Oare de unde voi începe a-mi plânge faptele vieţii mele celei ticăloase? Conotaţiile de sine stătătoare ale acestei spuse, şi nu mai spun legătura lor cu destinul personajului, vă scapă. Deduc asta din întrebarea dumneavoastră, care mi s-a pus în nenumărate rânduri şi pe care o văd debordând de o naivitate răutăcioasă: Câtă ficţiune şi câtă autobiografie se amestecă?... Am răspuns deja la această întrebare în textul din care extrageţi citatul („Ca întotdeauna am povestit mai ales ce am trăit...”).

- Socoteşti că literatura poate schimba ceva din mersul societăţii?

- Literatura ar fi putut schimba într-adevăr ceva din mersul societăţii, direcţionând-o spre valorile spiritului, în cazul în care societatea în mersul ei n-ar fi fost călăuzită de clasa politico-economico-culturală, să calce în picioare literatura. Am în vedere desigur societatea românească contemporană şi literatura română. Nu e greu de observat că societăţile dezvoltate au şi literaturi naţionale dezvoltate. Nu e cazul la noi, unde s-a făcut tot ce s-a putut pentru distrugerea literaturii, culturii, învăţământului, economiei şi nivelului de trai decent, care a dus concomitent la distrugerea clasei de mijloc şi a cititorilor de literatură. Omul format prin lecturi din marea literatură este un potenţial pericol pentru puterea politică, aşa încît acest om dimpreună cu scriitorul au fost exterminaţi prin diverse procedee manipulatorii instrumentate de presă şi televiziuni. Distrugerea literaturii, a scriitorului şi a cititorului de literatură aşadar, are drept scop menţinerea şi exercitarea puterii politice, ca şi în vremea comunismului de fapt, dar infinit mai aplicat şi prin mijloace mult mai subtile şi mai eficiente.

- Cum vezi romanul românesc de azi, spre ce se îndreaptă el?

- Romanul românesc şi literatura în general au devenit în anii tranziţiei postcomuniste domenii de nişă, prin nişte activişti culturali parveniţi, lipsiţi de dragoste şi pricepere pentru literatură, aflaţi în fruntea instituţiilor culturale datorită pactului făcut cu clasa politică criminală. În aceste condiţii romanul are ceva mai mult de suferit decât celelalte genuri literare, deoarece romancierii se formează mai greu şi opera lor cere mai multă dedicaţie, pe care tipul de societate actuală practic n-o acceptă. Că nu se poate trăi din scris, a devenit un cuvânt de ordine şi pentru mass-media culturală şi pentru scriitori. Şi totuşi literatura nu poate fi o ocupaţie pentru timpul liber, iar când este practicată astfel, ea suportă consecinţele – dezastrul adică. Literatura română se vrea propulsată spre premiul Nobel prin bani publici, prin filiere înrudite cu cele care vizau un premiu Nobel pentru România promovând opera şi imaginea lui Ceauşescu în Occident. În momentul de faţă însă, noi nu avem scriitori de nivelul premiului Nobel, nici cât am avut în vremea comunismului printr-un Preda, Eugen Barbu, Ţoiu, D.R. Popescu şi mulţi alţii asemenea lor. Culmea e că atunci Partidul, acel Partid revendicându-se dintr-o ideologie criminală, încuraja şi susţinea literatura, cu rezultate eficiente. Acum, repet, literatura a devenit un domeniu de nişă înclinând spre extincţie, nu datorită unui fenomen precum un cataclism natural, ci pentru că aşa s-a plănuit-înfăptuit.