Sfârşitul. Rezistenţa sfidătoare şi înfrângerea Germaniei lui Hitler, 1944–1945 (II)/ de Ian Kershaw

Nu se poate spune că liderii din sfera civilă a Reichului au renunţat la speranţă în acea toamnă deprimantă. Orice iluzii şi-ar fi făcut, oricât de dispuşi erau să se amăgească şi să se încreadă în ceea ce fabrica propria propagandă, erau totuşi suficient de inteligenţi încât să vadă cât de rapid se înrăutăţea situaţia. Şi totuşi, ei continuau să spere cumva, împotriva oricărei logici, că Hitler va găsi o cale, că acea coaliţie a Aliaţilor se va prăbuşi în cele din urmă sub presiunea neînţelegerilor interne sau că noile „arme miraculoase” vor schimba soarta războiului.

Puţini lideri nazişti deţineau informaţii despre cum se va desfăşura de fapt ofensiva din Ardeni. Oricum, unul dintre cei care aveau destule informaţii, Albert Speer, se număra printre cei mai resemnaţi lideri nazişti în legătură cu soarta inevitabilă a Germaniei (dacă ar fi să judecăm după mărturia lui de mai târziu), fiind însă şi unul dintre locotenenţii apropiaţi ai lui Hitler care a susţinut continuarea războiului. Fără eforturile depuse de Speer, fără talentul său organizatoric, dovedit în toamna lui 1944, când a reuşit să aprovizioneze frontul cu arme şi muniţii, ofensiva din Ardeni n-ar fi fost posibilă, indiferent cât de mult şi-ar fi dorit Hitler şi ceilalţi din apropierea sa.

De fapt, este absolut uimitor cât de târziu s-a prăbuşit economia germană şi cât de mari eforturi s-au făcut chiar şi atunci pentru a se depăşi dificultăţi insurmontabile. În timpul interogatoriilor la care au fost supuşi după război, Speer şi celelalte figuri marcante din ministerul condus de el s-au dovedit de neclintit în părerea lor că infrastructura economică a Germaniei a întâmpinat primele obstacole abia în toamna lui 1944, în primul rând ca o consecinţă a distrugerii sistematice a reţelelor de transport şi comunicaţie sub bombardamentele aliaţilor, care începuseră în luna octombrie. Indiferent de opinia acestora despre şansele Germaniei de a evita înfrângerea, activitatea subordonaţilor lui Speer, întotdeauna eficienţi şi energici, a demonstrat că erau departe de a se da bătuţi în faţa dezastrului inevitabil. De fapt, ei au reuşit să facă aproape minuni (chiar dacă prin exploatarea inumană a muncitorilor străini) menţinând economia în funcţiune şi prelungind cea mai distructivă etapă a războiului. Este adevărat că unii, precum Karl Otto Saur, şeful nemilos al Departamentului tehnic din Ministerul de Armament, a rămas incredibil de optimist cu privire la şansele Germaniei în acel război, chiar până la sfârşitul lui 1944.

În toamna lui 1944 însă devenise imposibil pentru industria germană să mai producă destul astfel încât să acopere pierderile de pe front. Distrugerile provocate de raidurile aeriene au dus la o scădere semnificativă a cantităţii de oţel necesară fabricării muniţiei. Producţia de cărbune a mai putut fi susţinută până târziu în toamnă, asigurându-se unele livrări reduse pentru stocurile de iarnă, dar a devenit catastrofală începând cu noiembrie, în timp ce lipsa produselor de bază a devenit acută în cea de-a jumătate a anului. Speer

s-a văzut nevoit să admită că producţia de armament scăzuse cu 30 – 40% în decursul lui 1944 şi continua să scadă. Lipsa de combustibil şi gaz devenise critică spre sfârşitul toamnei aceluiaşi an. Nevoile urgente ale Luftwaffe nu puteau fi satisfăcute decât de la jumătatea lunii octombrie. Combustibilul necesar avioanelor nu putea fi furnizat din cauza atacurilor asupra fabricilor de ulei sintetic care avuseseră loc mai devreme în acel an, deşi producţia minimă de benzină şi motorină a putut fi menţinută până la sfârşitul războiului. Până în toamnă, apărarea antiaeriană a avut un regim prioritar faţă de producţia de avioane militare. Speer estima că aproximativ 30% din întreaga producţie de arme din 1944 şi 20% din producţia de muniţie pentru arme de mare calibru, împreună cu 55% din producţia de armament din industria electrotehnică şi 33% din industria optică au fost folosite pentru apărarea antiaeriană, ceea ce însemna că mult mai puţin armament şi muniţie au fost trimise pe front, iar puterea Wehrmachtului a scăzut. Măsurile de urgenţă referitoare la transport au ajutat ca producţia de armament să fie mai mult sau mai puţin menţinută până târziu în toamnă. Până atunci însă, atacurile asupra reţelei de transport, care provocau distrugeri din ce în ce mai serioase, inclusiv asupra canalelor, la sfârşitul acelei toamne, au dus la întârzieri serioase în furnizarea de provizii atât pentru civili, cât şi pentru front, spre îngrijorarea din ce în ce mai mare a OKW. Lipsa acută de combustibil şi de alte materiale vitale în pragul ofensivei din Ardeni, care îi îngrijora pe Model şi Dietrich, se datora în mare parte problemelor de transport, fiind disponibile numai jumătate din vagoanele necesare pentru transportul armamentului. Speer era de părere că aceste dificultăţi, din cauza cărora combustibilul nu ajunsese la timp la cei din prima linie a frontului, au dus la eşecul ofensivei din Ardeni. 

Şefii de departament din ministerul condus de Speer s-au declarat de acord în linii mari cu afirmaţia acestuia că abia spre sfârşitul acelei toamne criza economică s-a înrăutăţit. Potrivit lui Hans Kehrl, şeful departamentelor de materie primă şi planificare, atacurile concentrate ale Aliaţilor asupra sistemului de transport al Reichului au avut un efect dezastruos asupra producţiei începând cu luna octombrie, şi au devenit un factor decisiv în luna decembrie. Acesta a estimat că din cauza lipsei mijloacelor de transport producţia a scăzut cu aproximativ 25% în intervalul iunie–octombrie, ajungând până la 60% în intervalul noiembrie–ianuarie 1945. Efectele asupra distribuţiei de materie primă au fost dintre cele mai severe. Werner Bosch, care lucra în departamentul lui Kehrl, a subliniat lipsa acută de ciment necesar pentru lucrările de construcţii (inclusiv pentru imensele fabrici de armament subterane în care oamenii erau trataţi ca nişte sclavi), începând cu luna noiembrie aprovizionarea cu ciment fiind redusă la jumătate. Acesta aloca rezerve din ce în ce mai puţine după criterii extrem de riguroase, pe baza unui sistem de priorităţi. Într-o declaraţie dată după război, Bosch a afirmat că realizase încă din primăvara lui 1944 faptul că Germania nu mai putea câştiga războiul şi se gândise (aşa cum, îşi imagina, făcuse şi Speer) că liderii germani ar fi trebuit să încheie pace cât mai curând posibil. „Oricum, situaţia era de aşa natură”, a continuat el, „încât oamenii în poziţia lui nu puteau face altceva decât să-şi vadă mai departe de treabă.” Indiferent însă de declaraţiile sale după război sau de părerile sale de la vremea respectivă, Bosch, „şi-a văzut mai departe de treabă” într-un mod atât de eficient, în interesul războiului, încât a ajutat la menţinerea lucrurilor pe linia de plutire chiar şi în asemenea circumstanţe disperate.

Impactul crizei transporturilor asupra producţiei de fier şi de oţel pe fondul crizei generale din ce în ce mai accentuate din acea toamnă a fost unul destul de serios. Proviziile aduse din Belgia şi Franţa se terminaseră încă din timpul verii, însă producţia germană a funcţionat la capacitate maximă până în septembrie, când a intrat într-un declin rapid, ajungând să se înjumătăţească până la mijlocul lunii decembrie, de la 2 milioane la 1 milion de tone pe lună. Hermann Röchling, şeful federaţiei siderurgice a Reichului şi membru în departamentul tehnic din ministerul lui Speer, a indicat o scădere a producţiei de oţel brut cu 350 000 de tone pe lună, atunci când Lorena şi Luxemburgul şi-au încetat producţia, după care a urmat o scădere cu 50% a producţiei de la Saar şi din districtul Ruhr, parţial din cauza scoaterii din uz a căii ferate, distrusă de bombardamente. În Ruhr, cea mai mare zonă industrială a Germaniei, producţia de oţel s-a menţinut la cote relativ stabile, în ciuda dificultăţilor întâmpinate de-a lungul primelor nouă luni ale anului 1944, potrivit dr. Walther Rohland, şeful Comisiei centrale pentru industria producătoare de fier din ministerul condus de Speer şi vicepreşedinte al Federaţiei Germane a Fierului. Oricum, rezervele erau deja aproape terminate până în septembrie, iar începând cu luna octombrie situaţia s-a agravat în mod dramatic, ca rezultat al adâncirii crizei din transporturi.

Potrivit lui Günther Schulze-Fielitz, şeful Departamentului de energie, capacitatea totală a centralelor electrice germane a crescut în fiecare an în timpul războiului. Rezervele de electricitate s-au menţinut până în luna noiembrie, după care au scăzut brusc, datorită lipsei cărbunelui. În noiembrie, stocurile de cărbune de la centralele electrice scăzuseră cu 30% comparativ cu anul precedent. Multe dintre centrale nu mai aveau cărbune suficient decât pentru încă o săptămână. După cum se menţionează în majoritatea rapoartelor, impactul raidurilor aeriene asupra reţelelor de transport a fost cea mai gravă dintre probleme pentru industria producătoare până la sfârşitul lui 1944. La sfârşitul toamnei, dificultăţile deveniseră imposibil de depăşit.

Fragment din „Sfârşitul. Rezistenţa sfidătoare şi înfrângerea Germaniei lui Hitler, 1944–1945”, de Ian Kershaw, în pregătire la Editura Corint. Traducere de Cristina Ispas. Prefaţă de Adrian Cioroianu.