Manuscrisul găsit la Saragosa/de Jan Potocki

Jan Potocki se numără printre personalităţile cele mai provocatoare din literatura Europei, atât prin biografia, cât şi prin bibliografia sa. Trăitor în perioada 1761-1815, aristocrat erudit, educat la Viena, Geneva şi Lausanne, istoric, etnolog şi lingvist, Jan Potocki a fost şi un scriitor al cărui talent a depăşit cu mult epoca în care a trăit. Romanul „Manuscrisul găsit la Saragosa“, la care a lucrat peste un deceniu, este considerat o revelaţie.

Fantezia debordantă, hrănit de surse orientale şi occidentale deopotrivă, inteligenţa ascuţită, profunzimea fără margini şi formula romanescă aleasă, de o modernitate uimitoare, au făcut din această carte deliciul cititorilor de toate felurile. Bâlciul deşertăciunilor, spectacolul pestriţ al vieţii omeneşti, cu văzutele şi nevăzutele ei, se dezvăluie într-o scriitură ce aprinde imaginaţia.

Povestea lui López Suárez

Sunt unicul fiu al lui Gaspar Suárez, cel mai bogat negustor din Cádiz. Tatăl meu, om aspru şi neînduplecat, dorea să mă dedic exclusiv treburilor negustoreşti şi nici nu se gândea la distracţiile pe care şi le îngăduie îndeobşte fiii de negustori bogaţi din Cádiz. Dorind să-l mulţumesc în toate pe tata, mă duceam doar rareori la teatru, iar duminica nu umblam pe la petrecerile cu care-şi umpleau vremea cetăţenii marilor oraşe comerciale.

Dar cum mintea are şi ea nevoie de odihnă, eu mi-o căutam în citirea de cărţi plăcute, dar primejdioase, cunoscute sub numele de romanţuri. Pe nesimţite am început să le prind gustul şi o involuntară tandreţe a pus stăpânire pe firea mea, dar, cum ieşeam rar în oraş şi aproape nu vedeam femei în casă, nu găseam prilejul de a-mi potoli pornirile inimii. Între timp tata, având mai multe treburi la curte, a hotărât să mă ia cu el la Madrid. Am primit cu bucurie această veste, fericit că pot să răsuflu mai uşor şi să uit, măcar pentru o clipă, de gratiile prăvăliei noastre şi de praful din magaziile de mărfuri.

Când totul era gata pentru călătorie, tata m-a chemat în cabinetul lui şi mi-a grăit cam aşa:

– Fiul meu, vei merge într-un oraş unde negustorii nu au aceeaşi însemnătate ca la Cádiz, aşa că trebuie să se poarte serios şi cum se cuvine, ca să nu înjosească rangul care-i onorează, mai ales că acest rang contribuie la prosperitatea patriei lor şi la adevărata putere a regelui.

Iată cele trei reguli, pe care trebuie să le respecţi, ca să nu te atingă pedeapsa mâniei mele: mai întâi, îţi interzic să intri în vorbă cu nobilii. Domnii ăştia cred că ne fac o mare cinste dacă binevoiesc să ne adreseze câteva cuvinte. Este o greşeală pe care nu se cuvine să le-o îngăduim, pentru că bunul nostru nume nu depinde câtuşi de puţin de asta.

Al doilea, îţi poruncesc să te prezinţi pur şi simplu „Suárez“, şi nu „don López Suárez“, căci titlurile nu dau strălucire nici unui negustor. Bunul nostru nume trebuie să se bazeze pe relaţiile noastre întinse şi pe prudenţă în tot ceea ce întreprindem.

Al treilea, îţi interzic o dată pentru totdeauna să scoţi spada. A o purta este un obicei străvechi, aşa că n-am să-ţi interzic s-o porţi, dar trebuie să ştii că onoarea negustorului constă în a-şi îndeplini în mod corect îndatoririle şi tocmai de aceea n-am vrut să înveţi vreodată scrima.

Dacă te vei abate de la oricare dintre aceste reguli, te va ajunge mânia mea. Iar dacă te vei pune împotriva celei de a patra, vei avea parte nu numai de supărarea mea, ci mai mult, de blestemul meu, al tatălui meu şi al bunicului meu, care este străbunicul tău şi totodată primul făuritor al bunăstării noastre. Am în vedere ca niciodată să nu intri în contact cu casa fraţilor Moro, bancherii regali. Fraţii Moro se bucură pe drept de respectul tuturor şi desigur că ultimele mele cuvinte te umplu de mirare, dar vei înceta să te mai miri când vei afla ce le reproşează casa noastră. Aşa că trebuie mai întâi să-ţi lămuresc în câteva vorbe toată povestea.

Istoria familiei Suárez

Primul din familia noastră, care a ajuns să facă ceva avere, a fost Iñigo Suárez. După ce şi-a petrecut tinereţea umblând pe mări şi oceane, a intrat într-o companie de exploatare a minelor Potosi şi apoi a întemeiat o casă de comerţ la Cádiz.

Când Pandesowna a ajuns în acest punct, Velásquez a scos tăbliţele şi a început să scrie ceva pe ele. Atunci, starostele s-a întors către el şi i-a zis:

– Prinţe, cred că ai de gând să faci niscaiva socoteli pasionante, aşa că mă tem ca povestirea mea să nu te încurce.

– Nicidecum, i-a răspuns Velásquez, tocmai cu povestirea ta mă ocup acum. Se poate ca acel Iñigo Suárez să întâlnească în America pe cineva care-i va povesti istoria altcuiva, care şi acesta, la rându-i, va avea ceva de povestit. Ca s-o scot la capăt cu toată încurcătura asta, am născocit rubrici asemenea acelora care folosesc la determinarea progresiilor geometrice. Fii bun, aşadar, nu mă mai lua în seamă şi dă-i înainte cu povestea.

Starostele a continuat...

– Iñigo Suárez, dorind să înfiinţeze o casă de comerţ, căuta prietenia celor mai renumiţi negustori spanioli. Familia Moro se bucura pe atunci de mare trecere, aşa că a anunţat-o de intenţia de a o contacta. A primit de la ea permisiunea şi, ca să înceapă afacerile, şi-a extras banii depuşi la Anvers, depunându-i, prin scrisoare de schimb, la Madrid. Dar mare i-a fost supărarea când scrisoarea i-a fost trimisă înapoi. Cu poşta următoare a primit, ce-i drept, o altă scrisoare, plină de justificări: Rodrigo Moro îi scria că, fiind plecat în San Ildefonso, la ministru, n-a putut să ia personal avizul, că primul său contabil nu era înştiinţat de stabilirea legăturilor între ei, şi că, totuşi, nu există dorinţă pe care să nu fie gata să i-o îndeplinească cu cea mai sinceră bunăvoinţă. Dar jignirea era un fapt. Iñigo Suárez a rupt orice relaţii cu familia Moro şi, murind, i-a cerut fiului său să nu îndrăznească vreodată a mai face afaceri cu ei.

Tatăl meu, Rodrigo Suárez, a ascultat multă vreme de poruncile părinteşti, dar numeroase falimente, care au micşorat pe neaşteptate numărul firmelor comerciale, l-au obligat să intre în contact cu familia Moro. În curând a regretat amarnic. Ţi-am spus că aveam o anumită cotă în exploatarea minelor Potosi şi, obţinând astfel o însemnată cantitate de lingouri de argint, plăteam de regulă cu ele socotelile noastre. În acest scop deţineam lăzi din lemn de cedru, fiecare de câte o sută de funţi de argint, adică în valoare de două mii şapte sute cincizeci şi şapte de piaştri şi şase reali. Aceste lăzi, din care mai poţi vedea câteva în magazii, erau ferecate şi închise cu peceţi de plumb, având monograma casei noastre. Fiecare ladă avea numărul ei. Mergeau în India, se întorceau în Europa, navigau spre America, dar nimeni nu le deschidea şi fiecare era bucuros să-şi primească plata cu ele. Chiar şi în Madrid erau prea bine cunoscute. Odată însă, un negustor oarecare, vrând să efectueze o plată casei Moro, a dus patru asemenea lăzi la primul contabil, care nu numai că le-a deschis, dar a mai şi cerut să se controleze o probă de argint.

Când vestea acestui dăunător procedeu a ajuns la Cádiz, tata nu şi-a mai putut stăpâni furia. Cu poşta următoare a primit, ce-i drept, o scrisoare plină de justificări: Antonio Moro, fiul lui Rodrigo, îi scria că fusese chemat de curte la Valladolid şi că abia după ce se întorsese aflase de fapta nechibzuită a contabilului său, care, fiind străin, venit de puţină vreme în Spania, nu avusese încă timp să cunoască obiceiurile spaniole. Dar tata nici gând să se mulţumească cu aceste scuze. A rupt orice legătură cu casa Moro şi, pe patul de moarte, mi-a interzis să mai fac vreo afacere cu ei.

Eu i-am ascultat cu sfinţenie porunca multă vreme şi bine am făcut, până ce unele împrejurări neprevăzute m-au pus iar în situaţia de a avea de-a face cu firma Moro. Am uitat sau mai degrabă am ignorat pentru o clipă sfaturile tatei şi să vezi ce-am păţit.

Afacerile negustoreşti la curte m-au chemat la Madrid unde l-am cunoscut pe un oarecare Livárdez, care avusese şi el mai demult o casă de comerţ, dar acum trăia din dobânzile la sume importante, investite în diferite locuri. Omul acesta avea în firea lui ceva ce mă atrăgea. Ne împrieteniserăm deja destul de bine, când am aflat că Livárdez este unchiul lui Sancho Moro, pe atunci şef al familiei. Ar fi trebuit să rup imediat orice legături cu el, dar eu, dimpotrivă, le-am strâns şi mai mult.

Într-o zi Livárdez mi-a declarat că, văzând cu câtă pricepere fac comerţ cu Insulele Filipine, hotărâse să investească la mine un milion, cu titlu de companie comanditară. I-am explicat că el, fiind unchiul lui Sancho Moro, mai degrabă acestuia ar trebui să-i încredinţeze capitalul său. El mi-a răspuns că nu prea îi place să facă afaceri financiare cu rudele. Până la urmă m-a convins, fapt înlesnit de împrejurarea că astfel nu eram obligat să intru în contact cu firma Moro. Întorcându-mă la Cádiz, am adăugat o corabie la celelalte două pe care le trimiteam anual în insule şi nu m-am mai gândit la ele. În anul următor bietul Livárdez a murit şi Sancho Moro mi-a scris că, găsind printre hârtiile acestuia dovada că unchiul lui investise la mine un milion, îmi cere să-i restitui capitalul. Desigur, s-ar fi cuvenit să-i comunic înţelegerea pe care o avusesem cu cel dispărut, în legătură cu compania comanditară, dar, nedorind să am niciun fel de contact cu firma asta blestemată, i-am trimis un milion fără niciun fel de lămurire.

După doi ani, corăbiile mele s-au întors cu un capital întreit prin încărcătura lor. Eram, deci, dator să-i plătesc două milioane răposatului Livárdez, dar, vrând-nevrând, a trebuit să le scriu fraţilor Moro că le stau la dispoziţie cu cele două milioane. Ei mi-au răspuns că, în urmă cu doi ani, capitalul fusese inclus în registre şi că nu vor să audă deloc de aceşti bani.

Înţelegi, fiule, ce puternic am resimţit această sângeroasă nedreptate, căci era evident că voiau să-mi dăruiască două milioane. M-am sfătuit cu câţiva mari negustori din Cádiz, care, parcă făcându-mi în necaz, le-au dat dreptate inamicilor mei, demonstrând că, întrucât cu doi ani în urmă firma Moro mi-a dat o chitanţă pentru capitalul restituit, ea nu mai are azi niciun drept la dobânda creată. Eram gata să arăt cu dovezi că banii lui Livárdez se găseau cu adevărat pe corăbii şi că, în cazul când acestea s-ar fi scufundat, aş fi avut dreptul să cer restituirea milionului dat, dar ştiam că însuşi numele de Moro luptă împotriva mea şi că, dacă aş fi făcut apel la părerea negustorilor, judecata lor nu mi-ar fi fost favorabilă.

M-am dus la un avocat care mi-a spus că, întrucât fraţii Moro ceruseră să li se restituie milionul fără permisiunea unchiului mort, iar eu l-am folosit conform dorinţei acestuia, respectivul capital se găseşte cu adevărat la mine până în prezent, iar milionul intrat cu doi ani în urmă în registrele casei Moro este alt milion, neavând nici o legătură cu cel dintâi. Avocatul m-a sfătuit să-i chem pe fraţii Moro în faţa tribunalului din Sevilla. I-am ascultat sfatul şi le-am intentat un proces, care a durat şase ani şi m-a costat peste şase sute de mii de piaştri. Cu toate acestea, am pierdut în toate instanţele şi cele două milioane au rămas la mine.

La început am vrut să investesc banii într-o instituţie de binefacere, dar m-am temut ca meritul să nu le revină într-o oarecare măsură şi blestemaţilor fraţi Moro. Nici acum nu ştiu ce am să fac cu banii, dar în fiecare an, la bilanţul creditului, socotesc două milioane mai puţin. Aşa că, vezi bine, fiule, am destule motive să-ţi interzic orice legături cu firma fraţilor Moro.

Chiar când Pandesowna a rostit aceste cuvinte, a venit cineva să-l cheme şi fiecare din noi s-a dus la ale sale.“

Fragment din romanul „Manuscrisul găsit la Saragosa“ de Jan Potocki, traducere de Adriana şi Mihai Mitu, în curs de apariţie într-o nouă ediţie la Editura Nemira