Ţara noastră, privită ca o afacere, este o provocare pentru străini şi români deopotrivă

Ca să ajungi să faci afaceri mari, înainte de orice, trebuie să ştii să gestionezi afaceri mici. România este atât de bogată, încât a devenit o mare problemă administrarea... sărăciei ei. Cum e mai bine? Să lăsăm străinii să aibă grijă de bogăţiile patriei sau să demonstrăm că putem singuri să facem bani, administrând cu grijă ce ne-a hărăzit Dumnezeu?

Paradoxul economic „ţară bogată - oameni săraci“ ţine în primul rând de voinţă politică. Atunci când ai variante economice clare la îndemână şi refuzi să le pui în aplicare, ori eşti incompetent, ori ai un interes ascuns, pentru tine sau alţii. Aşa a apărut după 1990 vânătoarea de trofee economice naţionale. Astăzi, mai sunt puţine perle cunoscute pe „tarabă“. Pe ce a rămas bun sunt aţintiţi ochii opiniei publice. Există totuşi şi multe alte valori neidentificate încă. Bunurile imobiliare aparţinând statului sunt precum aurul, care zace în adâncuri şi trebuie adus la suprafaţă pentru a fi valorificat.

De ce nu s-a făcut până acum un audit imobiliar la nivel naţional? Pentru o ţară atât de bogată, chiar este imposibil să se identifice toate imobilele care există în portofoliul statului şi să se încerce a fi valorificate? Cât de greu este să le clarifici statutul juridic şi să le pui în valoare din punct de vedere economic? Pe cine aşteptăm să monitorizăm bunurile imobiliare din proprietatea statului şi să le exploatăm potenţialul? Nu inventăm nimic! Mai mult, noua lege a retrocedărilor va obliga statul să reinventarieze toate proprietăţile. În momentul în care nu vor exista bani pentru despăgubiri, varianta restituirii în echivalent poate deveni cea mai bună opţiune.

Cele mai dezvoltate ţări ale lumii au avut tăria să-şi vândă proprietăţile emblematice unor fonduri de investiţi sau investitori din alte ţări. Nu au riscat nimic. Clădirile au rămas tot acolo, sunt foarte bine îngrijite şi pe ele se obţin impozite şi taxe. Pentru oamenii de rând aceste valori urbanistice vor rămâne întotdeauna asociate patimoniului imobiliar naţional, indiferent cine este proprietar.

Un exemplu concludent de proastă administrare imobiliară a statului este RAPPS. Deşi în acest caz se cunosc toate proprietăţile, statul nu este în stare să le valorifice. Proprietăţile imobiliare ale statului nemonitorizate încă sunt infinit mai multe şi mai valoroase decât ceea ce deţine regia protocolului de stat. Acelaşi lucru se poate spune şi despre ADS - Agentia Domeniilor Statului - care încasează redevenţe simbolice şi are contracte păguboase încheiate pe zeci de ani.

Cum se poate explica de ce la nivel naţional, regional sau local nu se poate face ordine în dezordinea din portofoliulul imobiliar al statului? Pornind de la Centrul Vechi din Bucureşti - unde sunt zeci de clădiri abandonate, ruine sau zone insalubre ale nimănui - până la orice teren viran din provincie, averea României pare uitată şi părăsită. Un audit imobiliar serios ar clarifica situaţia unei ţări bogate, dar îndatorate şi plină de probleme financiare. Dacă vreţi să vedeţi „preocuparea“ guvernanţilor pentru gestionarea patrimoniului naţional vă recomand „celebrul“ site al AFI (Administraţia Fondului Imobiliar). Are 3 pagini! În aceste condiţii ce se mai poate adăuga?

De ce nu s-a înfiinţat până acum o bursă sau o bancă funciară, care să dea posibilitatea statului român şi investitorilor privaţi din agricultură să comaseze / schimbe terenuri agricole? Acest fenomen s-a întâmplat în Olanda, Germania etc. şi terenurile agricole de acolo sunt de 10-20 de ori mai scumpe decât în România, în condiţiile în care calitatea solului este mai bună la noi în ţară. O astfel de instituţie de profil ar debloca multe probleme ale fondului agricol, în interes naţional.

Din 2014, cumpărarea terenurilor agricole din ţara noastră va fi la îndemâna oricăror persoane fizice străine. Indiscutabil, există interese private ascunse. Cu toate acestea, toate guvernele au refuzat să ofere o strategie concretă în viitor pentru un scop clar: produse mai ieftine şi mai bune, obţinute printr-o agricultură performantă.

Fără a intra în detalii, acelaşi lucru se poate spune şi pentru valorile mobile. Statul deţine pachete minoritare în multe societăţi, dar refuză să le vândă. Sloganul politic „preţul este prea mic“ tine când nu ai nevoie de bani. Oare, este mai bine să te împrumuţi mereu la costuri mari şi să deţii pachete minoritare de acţiuni asupra cărora nu poţi decide? Cine poate garanta ca valoarea lor va creşte în timp?

Statul poate exploata/vinde, direct sau în parteneriate public-private, resurse naturale în diverse domenii, dar refuză să meargă cu curaj pe drumul antreprenoriatului la nivel guvernamental. De ce? Cui îi este frică de câştig? Atâta timp cât ai nevoie de bani şi nu faci mai nimic să aduci plusvaloare lucrurilor care îţi aparţin, orice răspuns este inutil! Ghinionul României bogate, cu cetăţeni săraci, este că antreprenoriatul guvernamental este practic inexistent. Regăsim totuşi în orice guvern interese de partid şi personale. Din păcate, ele nu ţin loc de strategie, viziune şi rezultate concrete în interes public.

Odată cu începerea crizei din 2008, guvernanţii au fost puşi într-o situaţie delicată. Investiţiile străine directe au scăzut de 15 ori în ultimii cinci ani, încrederea în economia ţării s-a prăbuşit, fondurile europene au un grad de absorbţie simbolic, iar banii au devenit din ce în ce mai scumpi. IMM-urile au probleme majore cu lichidităţile, insolvenţele sunt la ordinea zilei, băncile gâfâie sub povara creditelor neperformante şi dificultăţile economice ale Europei afectează direct România.

Când ai nevoie de bani, ca să eviţi să te îndatorezi la maxim, cauţi soluţii interne. Gestionezi ce ai, în favoarea ta. Fructifici orice oportunitate. Cât de mică. Asta, numai dacă vrei să nu depinzi exclusiv de alţii, de banii lor, de deciziile altora. Dar, ca să ajungi acolo, trebuie să ştii ce vrei şi să faci ce trebuie. E simplu să te împrumuţi tu şi să plătească alţii pentru tine. Toate guvernele s-au împrumutat să acopere deficite sau să rostogolească alte datorii. De plătit, plătesc toţi românii, multe zeci de ani de aici înainte.

Investitorii străini au pus deja mâna pe ce avea mai bun România. Fondul Proprietatea este o ultimă „perlă“ din colierul de valori înstrăinate pe nimic. FMI, Banca Mondială şi Uniunea Europeană fac ordine în economia României. Dau indicaţii, trasează directive, impun termene, condiţionează tranzacţii, îşi joacă rolul de dictatori economici. Dacă oferă împrumuturi sau se implică economic în administrarea bogăţiei patriei noastre, practic, nu fac altceva decât să se asigure că vor avea profit pentru banii investiţi.

Nimic deosebit sau incorect! Problema nu e la ei. Ei, străinii, fac ce trebuie şi ştiu ce fac. Problema e la noi. La români. Pentru că, din păcate, deşi e la îndemâna noastră să facem ce trebuie, nu facem. Nu contează de ce. Contează că stăm pe o avere incomensurabilă, neinventariată şi neexploatată încă. Ca să o punem în valoare trebuie implicare totală. Dacă nu vrem noi, nu vom mai avea dreptul să emitem nicio pretenţie în faţa celor care vor face această treabă în locul nostru. După ce vor finaliza preluarea tuturor celorlalte sectoare economice profitabile cunoscute din România, tot străinii vor face probabil ordine şi în ceea ce noi nu am reuşit să gestionăm. Deşi soarta economică a ţării e în mâinile noastre, destinul ni-l poate scrie altcineva.

Dragoş Dragoteanu este proprietarul agenţiei imobiliare Euroest