Kinderland/ de Liliana Corobca

Liliana Corobca (n. 10 octombrie 1975) a publicat romanele Negrissimo, Ed. Arc, Chişinău, 2003 (Premiul Prometheus pentru debut, acordat de revista România literară, Premiul de debut pentru proză al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova) şi Un an în Paradis, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2005, tradus în italiană în 2009 şi în germană în 2011. A editat volumele Alexandru Busuioceanu, Un roman epistolar al exilului românesc, corespondenţă, 1942-1961 (2 vol., 2003, 2004); Poezia românească din exil (antologie, prefaţă, note), 2006; Golgota românească. Mărturiile bucovinenilor deportaţi în Siberia, 2009; Epurarea cărţilor în România. Documente (1944-1964), 2010; Instituţia cenzurii comuniste în România, 1949-1977, 2 vol.,  în curs de apariţie. Coautor la Dicţionarul General al Literaturii Române, 2005-2009. A beneficiat de burse şi rezidenţe de creaţie în Germania, Austria, Polonia, Franţa.

„N-aş fi scris cartea – spune Liliana Corobca - dacă, într-o vară, n-aş fi întâlnit un copil care m-a impresionat. Un băieţel speriat de vreo doi-trei ani a venit cu tatăl lui (meşter care lucra mai mult în străinătate) la noi acasă. Am încercat să vorbesc cu el, i-am dat jucării, dar el a rămas mut şi încruntat, urmărindu-şi atent părintele care, am aflat ulterior, îl uita pe unde se ducea. Pe mama lui aproape n-o cunoştea, tatăl mai venea prin sat când găsea de lucru şi îl creştea câte o mătuşă ori vreun frate vitreg. Nu văzusem niciodată un copil mai sălbatic şi mai nefericit. Deşi în carte nu este personaj principal, de la el a pornit ideea romanului, care s-a numit mai întâi «Patria mamă» şi era unul epistolar, pentru că fetiţa îi scria mamei cum se descurcă cu fraţii şi cu gospodăria. Am renunţat la scrisori şi la titlul iniţial, lăsând poveştile să curgă în voie, lăsând copiii să se descurce, în aşteptarea părinţilor.”

Dragii noştri părinţi !

Ce greu mai trec zilele fără voi! Astăzi e duminică.

Ştiu ce vom face azi. Ne ducem în excursie în celălalt capăt al satului, să vedem Camceatca. Aşa se numeşte acum casa lui Ghiţă, de când i-a adus tat-su doi fraţi noi, doi copii sălbatici din Rusia îndepărtată. Sunt negricioşi, îndesaţi şi scunzi, deşi cel mai mare are aproape şapte ani şi va trebui dat la şcoală. Bolborosesc între ei şi nu-i înţelege nimeni. Au ochi înguşti şi oblici, ca un fel de cheutori mai mari la cojoc sau la pufoaica de iarnă şi, din această cauză, cel mare e poreclit Cheutoarea. Celui mai mic i se zice Căţelu, că stă numai sub masă şi mai mult se târăşte în patru labe, decât merge, mai mult scheaună, decât vorbeşte. Nu ştim câţi ani are Căţelu, poate trei, poate patru.

Ghiţă zice că aceştia nu sunt fraţii lui. Îl fac de râs şi el îi cam bate. Oamenii din sat se duc să îi vadă ca la circ, iar ei stau sub masă, scoţând numai capul, ca nişte animale speriate. Stau acolo toată ziua, chiar dacă Ghiţă îi mai împunge cu mătura să iasă. Oamenii le aruncă pâine, mere, nuci sub masă, iar ei ronţăie acolo. Nici noi nu ne-am dus cu mâna goală, am cumpărat un pachet cu biscuiţi şi Dan i l-a dat celui mic. Marcel se bagă şi el sub masă şi se joacă acolo. Sub masă e o întreagă construcţie, cu o blană lungă şi groasă de oaie, un scăunel cu rol de măsuţă şi multe jucării adevărate ori improvizate. Faţa de masă e atât de lungă, până jos, la covor, încât acoperă tot ce se află sub masă. Copiii ştiu să spună cum îi cheamă şi, când râd, fac gropiţe în obraji. Uit imediat, după trei secunde, ce nume zic. Imposibil de reţinut. Dan are aproape vârsta Cheutoarei şi i-a venit ideea să-l scoată de sub masă şi să înveţe amândoi să scrie. Acela a ieşit puţin, însă nu i-a plăcut să scrie şi s-a băgat iar sub masă.

Ghiţă nu era acasă, l-aş mai fi întrebat de şcoală, că suntem într-o clasă. Mi-era urât. M-aş fi băgat şi eu sub masă, dar nu mai era loc. Când să plecăm, Marcel nu mai dorea să iasă de acolo, atât de mult îi plăcuse. L-a tras Dan cu de-a sila. Mă tem să-mi las fraţii prea mult timp cu aceşti copii. Dacă au vreo boală... Dacă au adus vreun virus din Camceatca lor? Stau tot timpul sub masă, dar când se spală? Ghiţă crede că organismul lor e de aşa natură, că ei se spală doar o dată în anotimp. Se zice că tatăl lui a făcut copiii cu o ciurcă tânără, cred că nu chiar arătoasă, judecând după cum arată aceştia. Bunica lor zice că ciurca îi avea deja, când l-a întâlnit pe tata lui Ghiţă.

Mama lui Ghiţă umblă pe drumuri, dar nu de prea mult timp, că-i trimitea înainte bărbatul bani şi ea stătea acasă, ca o cucoană. Apoi banii veneau tot mai puţini şi mai puţini. Adică sunt împărţiţi cu cineva, ăsta e semn sigur, ştie toată lumea. Dar chiar să aduci copii străini acasă, să faci tot neamul de râs...

O să-l rog pe tata, când vine acasă, să-şi ţină eschimoşii, ciurbanii, carelienii, portughezii şi alte neamuri de cheutori acolo, în caz că-i are, să nu ne facă de râs. Şi mama noastră a plecat de acasă, pentru că tata nu aducea bani de ajuns. Acum mama lui Ghiţă vinde nuci la oraş, e cel mai rentabil, nucile sunt scumpe şi nu se strică a doua zi. Oricum are bani până una alta, i-a cerut bărbatului pentru copiii aduşi. A zis că, dacă nu-i dă bani, îi duce în pădure şi-i lasă acolo, să-i mănânce lupii. Că de când i-a văzut, are coşmaruri în fiecare noapte. Şi că s-a săturat să crească singură propriii lor copii, dar curvarul dracului îi mai aduce o căruţă de plozi-cheutori, sălbatici, care nu vorbesc şi stau sub masă.

Ce scandal a fost la început... Se mai duce lumea după bani, în fiecare familie cineva lucrează în străinătate, mai curvăresc bărbaţii că, de, sunt departe de femeile lor şi au şi ei pofte şi necesităţi, dar nu se reped la făcut copii, după ce pe ai tăi de acasă abia ai cu ce să-i ţii. Ei, şi dacă s-a întâmplat totuşi, na, ce să-i faci, dar ţine-i acolo, în fundul Siberiei, ţină-i muierea care i-a născut. Puţini din sat îmbunătăţesc demografia pe unde se duc? Câţi n-o fi călcat pe bec... Nu, el mi-i aduce acasă, să mă facă de râs, să mă ştie tot satul... Şi încă nu unul, ci doi. Şi încă nu cu o rusoaică grasă şi frumoasă, ci cu o ciurcă sau ce o fi ea... Şi să-mi aduci javrele astea crăcănate, deocheate, bâlbâite, urâţenii de visezi urât noaptea, nu alta!  De fapt, nu sunt chiar atât de urâţi, fac şi gropiţe în obraji când râd. Cică s-au certat atât de tare, că mai nu s-au şi bătut. Tata lui Ghiţă e bărbat blajin, de asta i se urcă toate femeile în cap. I-a promis soţiei că alţi copii nu mai face cu ciurca. Şi o să-i ia cât se poate de repede înapoi. Şi nu-i ţine ea, ci bunica, mama lui adică. Şi bani de ajuns îi lasă. Mama lui Ghiţă, supărată foc, a dispărut la oraş.

***

Când Dan era mic, ce mincinos şi ce alintat era! Mai era şi gras ca o gogoaşă, mai mult se rostogolea decât mergea. Părinţii erau acasă şi eu nu-l băteam, ci doar îl ameninţam, dar era destul să încrunt numai un pic din sprâncene, că se punea imediat pe bocit. Mai bine zis, pe urlat, şi cât mai tare, ca să vină mama în fuga mare să vadă ce s-a întâmplat şi el îi spunea: „mi-a tras cu pumnul în burtă” sau „mi-a tras cu pumnul în cap”. Mama se supăra rău de tot şi mă întreba: „De ce l-ai bătut, şi încă cu pumnii, nu vezi ce copil mic e?” Eu încercam să-i explic că nici nu l-am atins... Mama: „Atunci de ce ţipă aşa?” Cu cât mă certa mama mai mult, cu atât Dan era mai satisfacut. Las’că-ţi arăt eu ţie! Aşteptam să plece mama şi dă-i cu picioarele în fundul lui Dan. Iar el nici nu mai plângea, că mama oricum n-o să-l audă. Fugea şi se ascundea.

Odată a stricat o cană şi a ascuns-o sub masă. A aşteptat ca mama să măture şi s-a apucat să strige, arătând cu degetul la mine: Tina, Tina! Adică eu, Cristina, am stricat cana. Mama nu l-a crezut. Dar el stătea şi aştepta ca mama să mă certe ori să mă bată. Mama m-a chemat, dar ştia că nu eu, ci el a stricat cana şi se prefăcea că mă ceartă, să vadă ce va face Dan. El o imita pe mama care dădea din deget a mustrare, chipurile, vai, ai stricat cana.

Eu am zis:

- Care cană, nu eu!

Atunci mama:

- Poate tu, Dan?

- Nu, Tina, Tina.

- Hai să întrebăm cana. Cană, cană, cine te-a stricat?

Şi eu şoptesc încetişor:

- Daaan!

- Vezi, cana zice că tu ai stricat-o.

Şi când a început Dan a plânge, nu-l mai puteam ogoi. Cred că s-a speriat că a spus cana adevărul, nu că-i era ruşine că e mincinos!

Când eram eu mică, nu aveam fraţi sau surori. Surori nu am nici acum, în loc de doi fraţi, aş fi vrut un frate şi o soră. Dar e bine şi cu doi fraţi. Marcel poate fi uneori şi soră. Dan nu vrea. Mama a păstrat nişte rochiţe mai bune de ale mele şi, când încercam să-l îmbrac pe Dan cu vreuna, urla de ridica în picioare toată mahalaua. Şi când îi spuneam Dănuţa, se supăra. Că el e bărbat, e Dan. Marcica e nume de vacă şi nu-mi place să-l numesc astfel pe Marcel. Nu ştiu de ce mama cu tata i-au pus fratelui meu mai mic un asemenea nume. Puteau să mă întrebe şi pe mine.  El nu plânge, când îl îmbrac cu rochii ori îi pun fundiţă. Îl întreb dacă vrea să fie un pic fetiţă, el stă blând, cuminte, îl duc la oglindă şi-i prind fundiţe, îi place să mă joc cu zulufii lui. Nu-l trag de păr, ca să nu plângă. Când vine Dan, strică totul. Îl râde pe Marcel, îl ciupeşte, îi zice marcica-purcica, marcicuţa-văcuţa, fetiţa mămicuţei. Până izbucneşte în plâns Marcel şi nu mai vrea rochiţă. Dan îi spune: tu eşti bărbat! Ce fel de bărbat cu rochie!

Marcel se joacă şi cu păpuşile. Are o păpuşă de a mea, micuţă, căreia i-a făcut pat, are o batistă cu care o înveleşte. Când am descoperit-o şi l-am întrebat de ce mi-a luat păpuşa, el a zis că asta nu-i păpuşă, e motociclist, doar că e mic încă şi mai trebuie să crească. Nu l-am spus lui Dan, care-şi face numai puşti din beţe, le mâzgâleşte cu creioane colorate şi ne împuşcă pe la colţuri. Când ei doi se joacă, Dan întotdeauna îl împuşcă pe Marcel, care trebuie să stea doborât de glonţ cât pofteşte Dan. Marcel a învăţat deja să moară credibil, ca-n filme, să cadă într-o clipă, ca şi cum ar fi secerat de gloanţe, spre marea încântare a lui Dan. Uneori îl caut pe Marcel, dar nu-l văd, nu-l aud. Să nu fi păţit ceva. Îl descoper sub un copac. Dan l-a împuşcat şi a uitat de el şi stă Marcel mort sub copac în aşteptarea ordinului de reînviere. Aşteaptă ca Dan să vină să-l ia. Dacă-l chem eu, nu vrea să vină, că el anume pe Dan îl aşteaptă. Dacă-i spun, prostuţule, Dan a uitat de tine, se joacă cu alţi băieţi în drum, Marcel se supără foarte tare, plânge chiar, că de ce l-a uitat Dan împuşcat sub copac.

Mama a vrut numai doi copii. Pe Marcel l-a vrut tata. Ea a zis: abia pe ăştia doi avem cu ce-i hrăni. Tata a zis, las’să mai fie un copil, că mă duc eu în Iacutia, la muncă, şi fac bani să ţinem copiii! În Iacutia avem multe neamuri şi consăteni, ca şi în Italia. Dar la început nu aducea tata bani, că primea mai puţin şi avea de întors datoriile. Atunci un neam din Italia i-a zis mamei: hai vino aici, că s-a eliberat un loc la o familie, plătesc bine; dacă nu vrei, o sută de moldoveni se bat să ajungă aici... Mama s-a sfătuit cu tata, apoi cu mine şi a zis că pleacă pe un an-doi, până îşi dă tata datoriile. Şi a plecat, iar acel un an-doi nu se mai termină. Mama vrea să-i găsească şi tatei de lucru în Italia, deşi lui tata îi place în Rusia. Ea visează să adune amândoi bani de casă în Italia şi să ne ia pe toţi cu ea, să ne facă italieni. Grazie, segnore! Dar pentru bărbaţi nu se prea găseşte de lucru, aşa că mai stăm singuri acasă. A zis că e bine în Italia, cald, frumos, aproape ca-n Moldova, numai că nu vom avea caise în curte, nici prune. Eu cred că-n Moldova e cel mai bine.

Copiii ucid muşte, şoareci şi broscuţe. Broscuţele sunt folositoare, ele mănâncă muşte şi ţânţari, le-am spus fraţilor să nu le ucidă. Muşte pot să omoare, dar nu-mi place când le chinuiesc. Le rup câte o aripioară ori un picior şi le urmăresc apoi. Copiii sunt răi şi cruzi. Şi Dan, şi Marcel sunt uneori răi. Dacă-i las singuri, se joacă un pic, apoi încep să se bată şi să se zgândăre ca doi câini. Nici nu ştiu ce să le mai fac. Se ceartă, se bat. Apoi se împacă, se cuprind, se pupă şi se joacă iar împreună. Şi dacă vine vreun băieţel care lor nu le place, îl alungă. E nisipul nostru, pleacă de aici! Sunt maşinuţele mele, nu le atinge! Mie îmi este milă de băieţelul acela. Eu, când eram mică şi voiam să mă joc cu cineva, mă duceam la două fetiţe surori, vecine, care tot mă alungau, ele erau două şi se jucau împreună, de mine nu aveau nevoie. Mă alungau mai ales dacă aveau ceva bun de mâncare şi nu voiau să împartă cu mine. Iar mie îmi era atât de poftă! Chiar şi cireşe care se stricau în copacul lor nu voiau să-mi dea. Îi spuneam mamei, care o ruga pe mama lor să-i dea nişte cireşe pentru mine. Şi mama fetelor nu era atât de zgârcită şi îmi dădea. Odată m-am urcat singură în copacul lor, pe ascuns, dar ele m-au văzut şi cu cu băţ lung vroiau să mă dea jos din copac. Coboară mai repede din cireşul nostru! I-am spus mamei care s-a dus şi mi-a cules o căldăruşă, eu mi-am umplut buzunarele şi le împuşcam cu sâmburi, de după gard. Ele nu vedeau cine le împuşcă. Dacă m-ar fi văzut, ce-ar fi zis: mănâncă cireşe din copacul nostru şi ne bate cu sâmburi! S-ar fi plâns mamei lor, care s-ar fi plâns mamei male, care m-ar fi certat. Las’că după cireşele lor, se coceau caisele noastre. Ce caise avem noi! Îmi alegeam una coaptă, cea mai  frumoasă, parcă desenată, şi ieşeam cu ea în drum, dar n-o mâncam, ci o miroseam numai, întorcând-o pe toate părţile, până surorile celea haine să moară de poftă. Să o roage pe mama lor, care să vină să o roage pe mama mea, să-i dea vreo două caisele pentru odoraşele ei. Când erau cireşele lor coapte, eu le ziceam o să avem şi noi caise şi prune, o să vreţi şi voi, dar ele totuna mă alungau. Caisul a crescut mare, iar prunul rodeşte din paşte în paşte şi, dacă rodeşte, se scutură fructele de verzi, cad pe jos. Prunele verzi nu-s bune la gust, dar caisele verzi ne plac. Numai că nu mâncăm de la noi, ci de la alţii. Pe ale noastre le aşteptăm să se coacă. Eu aştept, Dan mai puţin, l-am prins asupra furtului împlinit. Ar fi rupt şi Marcel, dar nu ajungea, era încă mic. E rău să ai copaci la gard. Oricine trece pe drum, întinde mâna la fructul tău.

***

Uneori meg pe drum şi tare mai vreau să găsesc ceva. Întotdeauna dacă cauţi, găseşti. Uneori doar un nasture foarte frumos, semn bun. Merg şi merg până îmi apare ceva în cale. Am găsit şi un pieptene bărbătesc, pentru păr scurt. O mănuşă, o agrafă şi o biluţă albastră. Am găsit monede şi o singură dată cinci lei. Şi Dan cu Marcel mai găsesc câte ceva, dar pe ei îi interesează maşinuţele, bicicletele şi aduc tot felul de roticele sau bucăţi de jucării.

Dar să pierd nu-mi place deloc! Nu vreau să pierd nimic niciodată. Aveam un fluturaş de prins părul, am alergat pe drum şi, când am ajuns acasă şi mi-am amintit de el, nu-l mai aveam, îl pierdusem. Am căutat pe toate drumurile, chiar şi pe unde nu am mers, că poate l-a luat vântul, dar nu era nicăieri. Sigur, l-a găsit cineva şi s-a bucurat. Acum am părul scurt, că nu are cine să-mi împletească cosiţe. De câte ori vine mama acasă, îmi taie părul. El creşte şi mai repede. Înainte aveam părul lung lung şi mi-l spăla mama şi mi-l clătea cu ierburi şi cu oţet. Şi aveam mult păr în cap, pufos şi des. Mama a zis că fetele mari umblă cu părul lung, dar eu nu sunt încă fată mare. Angela, colega mea de clasă, a cărei mamă tot în Italia lucrează, are părul lung, galben şi subţire ca mătasea. Ea îşi împleteşte singură cosiţe. Îşi poate face două cosiţe ori doar una, de sus, din vârful capului ori de jos, poate împleti şi în formă de spicuşor. Eu nu pot. Nici nu m-am gândit să învăţ, dacă mă împletea mama. Poate dacă aveam o soră mai mică, învăţam a împleti în capul ei, dar aşa... Mama avea mână uşoară, nu mă trăgea de păr.

E adevărat că acolo, în ţările foarte bogate şi dezvoltate, copii nu sunt buni de nimic? Nu ajută părinţii, nu se descurcă cu fraţii mai mici, nu ştiu să facă de mâncare ori să mulgă capra? Nişte paraziţi mici pe spatele părinţilor! Cu taţi, cu mame, bone, institutoare, iar ei rotofei şi prostălani, se lasă spălaţi, hrăniţi, îmbrăcaţi, culcaţi, sculaţi, educaţi. 

La 12 ani copiii sunt oameni foarte mari şi responsabili, au grijă şi de alţi copii, mai mici. La 12 ani nu plâng că vor la mama sau la tata, fac curăţenie generală vinerea sau sâmbăta. Prostul ăla mic a stropit toţi pereţii cu cârpa, ca să nu-l mai pun altă dată să spele podeaua. Dar mere prin răzătoare au dat până le-a curs sânge din degete. Şi n-a plâns niciunul. Cât sânge de-al lor era prin mărul ras, dar nu-i nimic, doar nu-i spurcat. Au mâncat plăcinte cu labele bandajate, dar au zis că nu-i doare, aveau atât de mult sânge în degete, încât am cheltuit tot tifonul pe ei. La 12 ani fac plăcinte pentru fraţii mei. Şi colăcei facem, că nu-i greu, cu frunze din aluat deasupra, ca decoraţiune. Dan mănâncă toate frunzele, cum le scot din cuptor, încă fierbinţi. Eu mă supăr, însă pe urmă îmi trece. Tot n-are cine să-i vadă cât sunt de frumoşi, că doar nu-i Paştele, ca să ne ducem cu colaci la biserică, să-i admire tot satul. Eu nu plâng deloc niciodată, cui i-ar folosi? Trăim bine, avem ce mânca. Avem câine şi motan la gospodărie, porc şi găini. Mâncăm biscuiţi cu cremă de căpşuni. Nu plâng, dar îmi mai vine uneori şi atunci vreau să mă ascund în vreun colţ, să nu mă vadă fraţii mei. Ştiu că nu am niciun motiv, nu am de ce plânge, sunt fată mare şi sănătoasă, îmi este foarte bine, şi fraţilor la fel, nu-i doare nimic, nu ne curge apă din pod, când plouă, ca  altora, care stau cu tată acasă la gospodărie şi cu lighenul sub gaura din pod. La noi totul e bine. Şi ce dacă o să plâng şi eu olecuţă fără motiv.

Fragment din volumul cu acelaşi titlu, în pregătire la Editura Cartea românească