Athur Schopenhauer - prima traducere integrală/ de Ziarul de duminică

Autor: Ziarul de Duminica 17.05.2013

De foarte multă vreme am citit şi m-a şocat o afirmaţie al lui Mihai Eminescu: „Schopenhauer e dintre autorii aceia care nu vor avea a se teme de soarta celor ce scriu de azi pe mâine. E drept că multă lume va fi jignită la citirea cărţilor lui, îndeosebi toţi aceia care fac din scris şi învăţătură o meserie; dar lumea va ajunge a se împăca cu multe dintre învăţăturile pesimiste ale filozofului.“ 

Nu se poate îndemn mai bun să vedem în ce măsură mai este adevărată afirmaţia în zilele noastre decât să deschidem cele două volume al traducerii operei lui Arthur Schopenhauer, prima traducere integrală în limba română*) – şi, cred, una dintre puţinele traduceri ale oricărui text schopenhauerian. Filosoful a fost cu mult mai mult citat decât citit. Ar fi vremea ca lucrurile măcar să se aproprie de echilibru.

Arthur Schopenhauer s-a născut la Danzig , în 1788, a studiat medicina şi ştiinţele naturii, a obţinut un titlu de doctor în filosofie. A trăit într-un mediu extrem de cultural – i-a citit pe Planton şi Kant, l-a cunoscut pe Goethe, cu care a purtat o corespondenţă şi, de foarte tânăr, a publicat, în 1819, Lumea ca voinţă şi reprezentare, o carte, spune el, care cuprinde „o metodă de filozofare experimentată ce se diferenţiază complet de toate cele folosite până acum". În 1839

scrie Despre libertatea voinţei, premiată de Academia Norvegiană. În 1843 publică a doua ediţie din Lumea ca voinţă şi reprezentare, însoţită de adăugiri substanţiale sub forma unui al doilea volum. În 1851 apare Parerga şi Paralipomena, împreună cu Aforismele asupra înţelepciunii în viaţă,cărţi care îi aduc celebritatea.

Cine studiază viaţa lui Schopenhauer va da peste o serie de paradoxuri: propovăduia misoginismul, dar avea legături intime cu o cântăreaţă de operă; dispreţuia lumea, dar se purta galant; nega sistematic valoarea vieţii, dar era exagerat de grijuliu cu sine, viaţa sa fiind un model de igienă; se temea de incendiu şi nu locuia decât la parter; nu bea decât din paharul său etc.

Pentru Schopenhauer, fondul intim al fiinţei noastre este voinţa, iar manifestarea sa nemediată este corpul. Actul volitiv şi acţiunea corpului sunt unul şi acelaşi lucru. Întreg trupul omului nu este altceva decât voinţa obiectivată. Raportul dintre voinţă şi intelect este asemănător celui între stăpân şi sclav. Dacă voinţa este ,,a priori”, intelectul este ,,a posteriori”. Agitaţia provocată de voinţa, dă naştere egoismului care conduce invariabil la conflicte sociale. Acel ,,Bellum omnium contra omni”, sau ,,homo homini lupus” sunt în spiritul concepţiei schopenhauriene fragmente din eternul imn al fiinţei.

 „Din tot ce a scris si a gandit Schopenhauer, vii rămân numai revărsările sale de umoare. (...) Ceea ce rămâne dintr-un gânditor este temperamentul său, adică tot ce face atunci când uită de sine; un filozof amuză, derutează, interesează tocmai prin contradicţii, prin capricii, prin reacţiile imprevizibile şi incompatibile cu liniile fundamentale ale gândirii sale.“ (Emil Cioran)

„Dacă ceea ce spune Schopenhauer nu va fi niciodată uitat, asta ţine probabil de faptul că ceea ce el spune nu e legat de cuvintele pe care le foloseşte; cele spuse ar putea fi foarte bine redate şi cu alte cuvinte – dar va râmâne totuşi, dincolo de asta, un sâmbure de simţire, o trăire a adevărului atât de satisfăcătoare, de indestructibilă şi de invulnerabilă, atât de autentică cum n-am mai aflat nicăieri altundeva în filozofie. Te ajută atât să trăieşti, cât şi să mori, şi mai ales să mori: îndrăznesc să afirm că adevărul rostit de Schopenhauer, prin satisfacţia pe care ţi-o aduce, te ajută să faci faţă în ceasul de pe urmă – şi asta fără nici un chin, fără vreun efort de gândire, fără cuvinte.“ (Thomas Mann)

 

 

*)Arthur Schopenhauer, Lumea ca voinţă şi reprezentare, traducere din germană şi glosar de Radu Gabriel Pârvu, Editura Humanitas, 2012. Vol. I (600 pag.), vol.II (684 pag.)