Antonio Gaetano Burelli, architect restaurator/ de Emanuel Bădescu. GALERIE FOTO

Cunoscut mai mult sub numele de Gaetano Burelli (sau Burelly), arhitectul face parte din categoria oamenilor de care se vorbeşte mult fără să se cunoască mai nimic despre ei. Despre originea, studiile şi tinereţea lui a discutat, din păcate scandalos de succint, Alexandrina Caragiale, fiica sa, cu profesorul Şerban Cioculescu. Ca argument, din interviul apărut în „Universul Literar” din 25 iunie 1938, reproduc fragmentul care interesează aici: „Bunicul meu era florentin, un De Castro. Era căsătorit cu o rusoaică şi s-a refugiat în timpul sbuciumelor din peninsula neunificată la Constantinopol. O parte dintre fraţii şi surorile lui au trecut în Rusia şi s-au aliat cu familiile mari de acolo. Tatăl meu, Gaetano Burelli, a stat aproape 25 de ani în Franţa, unde a urmat Şcoala de Belle-Arte şi arhitectura, luând diploma de argint ca laureat. A fost adus în ţară de generalul Florescu şi de principele Bibescu, după ce fusese un timp secretarul lui Lamartine, poate chiar în timpul revoluţiei de la 1848. Aici, la noi, a fost efor şi restaurator de monumente istorice, S-a căsătorit cu o domnişoară Fălcoianu. A murit la adânci bătrâneţi în 1896. Îl vizitam, dimpreună cu soţul meu, la moşia sa de lângă Pătârlagele”. Aproximativ aceleaşi cuvinte le-am găsit şi în monumentala lucrare a lui Lucian Predescu, „Enciclopedia României”, în articolul dedicat lui Burelli.

Când s-a născut arhitectul nostru fiica nu a considerat că ar fi interesant de transmis posterităţii. Probabil a crezut că se deduce din afirmaţia „a murit la adânci bătrâneţi în 1896”. Să fie vorba de anul 1800? De 1810? De 1815? Prin „adânci bătrâneţi” eu înţeleg o vârstă peste 85 ani, ceea ce ar însemna că, scăzându-i din 1896, el s-ar fi născut în preajma anului 1810. Locul naşterii nu poate fi, însă, ghicit. Florenţa? Constantinopol? Sankt Petersburg? A copilărit şi a urmat cursurile gimnaziale pe undeva, apoi a ajuns în Franţa, unde, dacă a venit prin 1825, e posibil să fi făcut liceul. Cu date sumare şi aritmetica e relativă. Totuşi, ca student se afla în Paris. Acolo a obţinut diploma de arhitect şi a fost un timp secretarul lui Lamartine, poate, sugera doamna Caragiale, în 1848. Aici intervine o problemă. Ca secretar al marelui poet în 1848, când acesta a fost ministru al Afacerilor Străine în guvernul revoluţionar, adică între 24 februarie şi 11 mai, este improbabil, chiar imposibil să fi fost chemat în Valahia de Vodă Bibescu şi mai cu seamă de generalul Florescu, la acea dată locotenent şi aghiotant domnesc cu vederi ultra conservatoare. Deci, dacă a fost secretarul lui Lamartine, Burelli a fost până în 1848. Nu ştiu cum ori prin ce s-a făcut remarcat, însă de el a auzit Vodă Bibescu şi l-a adus în Bucureşti. Perioada sosirii, dacă nu a greşit doamna Caragiale, trebuie considerată a doua jumătate a anului 1847 până în luna ianuarie 1848, în februarie Lamartine trecând de partea revoluţiei franceze, iar în iunie izbucnind revoluţia valahă şi demisionând Gheorghe Bibescu. Domnia acestui domnitor luminat se caracterizează prin ample lucrări de restaurare a unor mânăstiri şi de amenajări edilitare, mai cu seamă după dezastrul produs Capitalei de marele incendiu din martie 1847, fiind de presupus că acesta a fost scopul chemării arhitectului cu origini florentine. Ce-i curios este că a venit însoţit de fraţi, un inginer hotarnic, Petre, încă un inginer, Ion, şi maiorul Iosif Burelli, plus nepoţi: căpitanul Acatia Burelli, Adelaida, căsătorită cu bavarezul Carol Samuel Goll (ulterior Gold) şi al cărei fiu, Iosif, s-a căsătorit cu Ana, sora lui Spiru Haret, Dimitrie, Gheorghe şi Constantin, fiul lui Ion Burelli, devenit Comisar Şef al oraşului Constanţa în iulie 1885, în mod inexplicabil toţi de religie ortodoxă. Iată un record de românizare! Când au primit indigenatul? Pompiliu Eliade a descoperit un Antoniaky Burelly sosit în Bucureşti în suita lui Ioan Vodă Caragea, deci odată cu bunicul lui Ion L. Caragiale şi tot ca „bucătar de zaharicale”. Acela să fi fost „nobilul” De Castro? Înclin să cred că da.

Ca bucureştean, încă tânărul arhitect Gaetano Burelli apare în acte către 1853, descoperit fiind de doamna Cezara Mucenic în dosarul privitor la restaurarea Colegiului Sf. Sava, partea nordică. La data respectivă era subordonat inginerului francez Leon Lalanne (cel care a introdus în octombrie 1864, în Valahia, Sistemul Metric), numit de Barbu Ştirbey, din august 1852, director al Lucrărilor Publice. Gaetano Burelli s-a distins ca un arhitect conştiincios şi priceput, încât nu-i de mirare că a fost numit arhitecton, funcţie ocupată între anii 1853-1858 şi că i s-a propus realizarea unui proiect de amenajare a Râului Dâmboviţa, extrem de ambiţios pentru epocă. Definitivat în 1854, proiectul a fost trimis în arhivă din lipsă de bani. Aceeaşi neobosită cercetătoare Cezara Mucenic l-a depistat lucrând la Pasajul Englez între 1856-1862. După toate probabilităţile veniturile i-au crescut considerabil, încât şi-a permis să cumpere în două rânduri, în 1857 şi în 1863, un teren de circa 20 stânjeni pe uliţa Pitar Moş, cu intenţia de a ridica o casă, însă, din vari cauze, intenţia va prinde viaţă abia peste un deceniu. În treacăt fie spus, fostul proprietar, contele Carol (Scarlat) Rosetti, era foarte apropiat de familia Burelli, trecând printre moştenitori, în Testamentul său din 1870, pe fetele maiorului Burelli (Iosif). Bănuiesc că acei ani(1857-1863) au constituit şi perioada propice pentru căsătoria cu „o domnişoară Fălcoianu”, mult mai sigur „Bucşan”, din care vor rezulta trei fete în această ordine: Ecaterina, căsătorită cu arhitectul Ioan Zlatko, Alexandrina, căsătorită cu Ion L.Caragiale şi Eugenia, căsătorită cu Teodor Duţescu-Duţu, asociatul lui Caragiale la restaurantul Gării din Buzău. Poate prin căsătorie a devenit şi proprietarul moşiilor Ceptura şi Patarlagele. Conform actului de naştere al Alexandrinei, familia Burelli locuia în anul 1865 în „mahalaua Batişte”.

În 1860 a intrat în funcţiune „Comisia pentru înfrumuseţarea şi însănătoşirea oraşului”, în care Burelli figura alături de Dumitru Berindey, primul arhitect de origine română şi unul dintre primii istoriografi ai Bucureştilor şi Kostake Râmniceanu, arhitect peisagist. Cei trei vor lucra împreună cu Alexandru Orăscu la trasarea primului bulevard bucureştean între Uliţa Colţei şi Podul Mogoşoaiei între 1860-1863. Anul 1860 l-a aflat pe Gaetano Burelli şi pe şantierul lucrărilor de restaurare a Bisericii Sf.Atanasie (Bucur), căreia i-a conferit un aer vetust-ţărănesc în spiritul cărţii lui Alexandru Pelimon  „Bukur. Istoria fondării Bucureştilor”, apărută în 1858 şi având un impact extraordinar asupra cititorilor cu o brumă de carte. Tot din acest an începea lucrările de amenajare a Muzeului, căruia, la insistenţele lui Carlo Ferreratti, îi fusese destinată aripa vestică a Palatului Universităţii, dinspre Uliţa Academiei. Muzeul va fi funcţionabil integral din 1864. Cu siguranţă devenise un „nume”. În anul 1864, la un an după colosalul abuz intitulat „secularizarea averilor mânăstireşti”, când Statul a furat nu doar pământurile ci şi parte dintre clădirile mânăstirilor (nu numai închinate) pentru a fi prefăcute în penitenciare, se va alătura arhitecţilor Petre A. Tabai şi Carol (Scarlat) Beneş, angajaţi de doi ani în transformarea Mânăstirii Cotroceni în palat rezidenţial pentru Alexandru Ioan I Cuza. În acelaşi an, în 29 septembrie, însoţit de Cezar Bolliac în calitate de director al Arhivelor Statului, Gaetano Burelli va cerceta situaţia Mânăstirii Mihai Vodă, în vederea aducerii arhivelor în acest spaţiu devenit refugiu pentru calici şi câini fără stăpân. În urma raportului său, nefavorabil dacă nu se fac intervenţii radicale, Statul, în mare strâmtorare financiară, va cumpăra în anul 1865 casa lui Ion Bălăceanu din vecinătatea Bisericii Sf. Spiridon-Nou de pe Podul Şerban Vodă. Cunoscut ca arhitect restaurator (arhitecton), Burelli va deveni şi cadru didactic la nou înfiinţata – prin Decretul din 5 octombrie 1864 - Şcoală de Belle-Arte, la catedra de arhitectură. O notă a pictorului Panaiteanu-Bardasare, descoperită de Adrian Silvan Ionescu, menţionează că arhitectul a fost pictat corect, adică fotografic, cum era moda pe atunci, de studentul Bardasare şi cerea intervenţia ministrului ca lucrarea să figureze în „Expoziţia artiştilor în viaţă” din 1865. De remarcat, tot mulţumită cercetărilor profesorului A.S. Ionescu, că Burelli a participat la acea expoziţie cu un proiect de restaurare a Mânăstirii Curtea de Argeş, pentru care a primit Menţiunea Onorabilă. Proiectul va servi la realizarea de către Karl Storck, profesor în aceeaşi instituţie, a unei machete ce va fi prezentă la Expoziţia Universală de la Paris din anul 1867.

Pentru o scurtă perioadă de timp Gaetano Burelli s-a asociat cu Andreas Bielz, punând bazele unui stabiliment intitulat „Litografia Bielz şi Burelli” pe „Podul Mogoşoai în Kurtea Teatrului”, adică în Pasajul Român (Bossel), urmaşul mai vechii „Litografii Bielz” întemeiate în 1850 lângă Biserica Albă, la începutul Podului spre Fierăstrău. Într-o limbă română chinuită, asociaţii înştiinţau publicul că „au cinstea a recomanda a orcăruia lucru în cea mai sigură desăvârşire şi cu cel mai cumpătat preţu”. Moartea lui Bielz (în intervalul 1866-1868) a rupt asocierea, dar stabilimentul litografic a fost preluat de fiica sa Josephina şi, după căsătoria acesteia cu Moritz Benedict Baer, a devenit „Stabilimentul Litografic M.B.Baer”, evoluat mai târziu în „Tipografia Luceafărul” de pe strada general Dona, sub conducerea lui Albert Baer. Se remarcă, sper, activitatea intensă depusă de Burelli. În plus, familia i se mărise cu doi copii: Ecaterina şi Alexandrina. Nu-i de mirare că, după ce analizează starea Mânăstirii Clocociov, ctitoria lui Matei Basarab, în toamna anului 1866, înspăimântându-se de cele constatate şi de nepăsarea Statului, a refuzat să întocmească planul de reparaţii. Ar fi însemnat să petreacă iarna departe de casă şi de familie, la Slatina. Cu trei luni înainte, trimis de Primărie să cerceteze pagubele produse Templului Coral, opera arhitecţilor Gustav Freiwald şi Johann Enderle, de devastarea la care participaseră, cot la cot, evreii pământeni (sefarzi) şi peste o sută de bucureşteni, şi unii şi alţii incitaţi de ideea acordării indigenatului evreilor galiţieni intraţi ilegal în ţară, stabilise că se ridicau la suma de 209 369 lei. O cifră enormă! Spre deosebire de un Stat Român indiferent la ruinarea Mânăstirii Clocociov, comunitatea evreilor nou sosiţi plus Carol I, şi el abia venit, a strâns repede suma necesară şi Templul a putut fi inaugurat în iulie 1867. Timp de un an Burelli va lucra împreună cu V.A.Urechia la proiectul unor „clădiri tip” de şcoli rurale. Textul, însoţit de planuri, a apărut în 1868, sub titlul „Localuri de şcoli săteşti în Romania”, însă, cum a remarcat profesorul de igienă Iacob Felix, „executarea acestor planuri cerea cheltuieli peste mijloacele foarte modeste ale comunelor rurale şi de aceea n-au adus folosul aşteptat”.

Amintit în jurnalul „Românul” din iulie 1869 ca locuind în mahalaua Negustori, îl găsim acolo şi în 1874 cu adresa exactă „Strada Negustori Nr.20”. Când a construit casa de pe strada Pitar Moş? Exista în 1877, prin urmare a fost construită între 1874-1876. Ajuns la vârsta primei senectuţi şi membru al „Societăţi de Arhitecţi şi Ingineri” înfiinţată de Alexandru Orăscu, a primit o nouă şi ultimă comandă. Întrucât secularizarea întrerupsese lucrările de reparare a Mânăstirii Floreşti începute de stareţul Nil, episcopul Huşilor, Iosif Gheorghian, a reuşit în ultimul an de păstorire să determine Statul să continuie lucrurul întrerupt. Proiectul restaurării i-a revenit bătrânului Burelli. Cu începere din 1879 şi până la definitivarea lucrărilor în 1883, pe meleagurile vasluiene a apărut o mânăstire gotică. Întreaga echipă, de la arhitect la zidari, fusese italiană, dar din italieni născuţi pe pământ românesc! Ciudăţenia acceptării stilului gotic în plină ofensivă a stilului neobizantin se explică prin intenţiile ascunse ale Statului, care a destinat Palatul Egumenesc, terminat abia în 1901, să fie spital… Trebuie să recunosc că ansamblul mânăstiresc este de o frumuseţe aparte, deşi Turnul-clopotniţă a împrumutat până la plagiat arhitectura Templului Coral din Bucureşti. Prin 1883, ca membru al unei Loji masonice, a contribuit la ridicarea unei biserici în satul Illanlâc din Dobrogea.   

Menţionat în „Anuare” ca locuind pe strada Pitar Moş, chiar şi după ce şi-a vândut în două etape - întâi porţiunea de pe strada Mercur - casa lui Ion Mincu, adică după 1890, este de bănuit ca Gaetano Burelli să fi făcut tot mai lungi deplasări în Judeţul Buzău, până la a se opri definitiv acolo. În sfârşit, în ziua de 7 ianuarie 1889, la Biserica Kretzulescu din Bucureşti s-a oficiat căsătoria dintre nepotul lui Ştefan Caragea (aşa se numea), I.L.Caragiale şi posibila nepoată a lui Antoniaky Burelli, absolventă a Conservatorului bucureştean, pe care dramaturgul o cunoscuse în seara zilei de 8 noiembrie 1888 la unul dintre spectacolele marei actriţe Sarah Bernhardt. După întâlnirea lui Petre Burelli cu Luca Caragea, administratorul mânăstirii, la Mărgineni, în 1850, istoria celor două familii se reîntâlnea iarăşi, spre a se rotunji. Gaetano Burelli a închis ochii în anul 1896 în conacul din Pătârlagele, nu ştiu în ce zi şi lună şi nici dacă se mai păstrează amintirea mormântului său.