Convorbiri cu Dan C. Mihăilescu (I)/ de Daniel Cristea-Enache

Autor: Daniel Cristea Enache 16.05.2013

Daniel Cristea-Enache: V-aţi caracterizat foarte exact scrisul critic, care are aceeaşi structură oximoronică, sintetic-contradictorie ca şi firea Scriitorincului, ca şi felul său de a gândi.

Dar cum scrieţi, „tehnic” vorbind? Care vă sunt ticurile, tabieturile? Aveţi un recul în faţa paginii albe? Ce simţiţi la finalul unui text la care aţi muncit din greu? Care este, dintre miile de pagini scrise, cea pe care o ţineţi minte cel mai bine – şi de ce?

 

Dan C. Mihăilescu: Crescut mai mult printre bunici şi mătuşi bătrâne, vezi bine că aveam să devin iute conservator bursucos şi tabietliu la modul maniacal. De la cafeaua din zori până la ţigara din miez de noapte, toată ziua mi-era şi-mi este punctată de repere respectate cu sfinţenie, ca să nu mai spun de tipicăreala biroului (clame, boluri cu creioane de diferite mărimi, postkit-uri, markere, gume, pixurile „sacre”, flori, cutioare cu fişuliţe etc.), ora de moţăială de după-amiaza, fixaţii vestimentare (care-o exasperează pe Tania) şi tot soiul de dependenţe de ritualul lecturii&scrisului: pe masă, cărţile „deştepte”, de adnotat feroce, pe fotoliu memorii, corespondenţă, eseuri sprinţare, pe canapea gazetele, iar seara, în pat, romanele.

Am scris uşor, dintr-un jet, dintotdeauna, chiar dacă manuscrisele mele semănau, ca grafie harponată, cu pagina lui Eminescu, Rebreanu, Marin Preda. Fluxul era arhirapid, vorbele se structurau fără ezitare, numai că mania digresiunilor şi-a parantezelor în paranteză dădeau paginii un aspect labirintic, de horror vacui, cu zeci de intercalări, trimiteri la semn, pe verso, cu bileţele lipite pe margine, acolade colorate ş.a.m.d. M-a hipnotizat din copilărie pagina albă, mare, tip A4. N-am suportat (în nimic) jumătăţile de măsură, chiar şi când, sub aceeaşi influenţă a lui Ioan Alexandru, scriam puchinos, de-abia distingeam literele când venea vorba de dactilografiere. În adolescenţă, mai ales când dădusem de farmecul presocraticilor, scriam o sentenţă de câteva cuvinte în centrul paginii albe (de genul „greu este a fi bun”, „ajunge zilei răutatea ei”, „nu m-ai fi căutat, dacă nu m-ai fi găsit deja”, „cunoaşte-te pe tine însuţi”, „toţi oamenii sunt răi”) şi-i construiam încetişor glose în forma de mandală, până înnegream complet foaia. Cred că şi pasiunea dementă cu care calc rufe şi spăl vase de ani şi ani vine tot din plăcerea de-a netezi au ralenti suprafeţe. Când navighez cu fierul pe cearceafurile uriaşe mă simt ca Napoleon sau Kutuzov pe nesfărşirea câmpurilor de zăpadă. Şi-mi exorcizez dracii, ca atunci când caligrafiam zeci de majuscule pe hârtii cât mai poroase, ca să văd cum se absoarbe cerneala în textura foii, repetând ca o mantra în gând diverse chestii sapienţiale.

Am fost, ce-i drept, un ocnaş al scrisului şi cititului. Vorba aia: nici o zi fără una şi alta. Baza era titlul. În jurul lui săpam săptămâni, zile sau ore, după care săream fără zăbală în albul manejului. M-am falsificat, însă, foarte multă vreme, adică de prin 1976 în 1991. Am scris firoscos, recherché, pe de o parte ca sa mă dau deştept, pe de alta ca să ameţesc prin volute „ştiinţifice” şi sertare stilistice cenzura. Primul om care m-a mustrat pentru stilul fandosit a fost Magdalena Bedrosian, care mi-a „moşit” cartea despre Eminescu din 1982 şi Întrebările poeziei din 1989. Dumneaei mi-a spus că idealul e să ajung la stilul lui Noica, despodobit, fără zorzoane, obsedat de precizie, laconic, dar poematic, într-un fel, şi mustos totodată. Numai decantările succesive şi acumularea de înţelepciune – îmi spunea – te vor conduce la frazarea limpede, fără digresiuni, trasoare şi fumigene, strălucitoare tocmai prin simplitate. Pe cât de mult mă excita transparenţa, pe-atât de mult mă încurcam în frazări baroce, „iorghiste”, de mă avansase „Alcibiade”-le din Săptămâna la rangul de „campionul galimatiasului din presa literară”.

După ’90, când am început să scriu în libertate şi nu am mai avut nevoie de eufemisme, esopisme şi scriitură palimpsest, am prins definitiv gustul directeţii, al lirismului nud, al verdictelor nude şi crude, rămânând doar să lupt cu epitetele în serie (invariabil trei, de nu chiar patru la un substantiv), cu alintările redundanţei şi, mai ales, cu agasanta mea incapacitate de a pune punct. Pur şi simplu nu-mi vine să închei frazele şi adaug mereu câte o volută, câte-o paranteză, obsedat de nuanţe nu o dată până la... spulberarea sensului. Când am auzit la Ion Cristoiu că stilul pur gazetăresc nu te lasă să depăşeşti şapte cuvinte într-o propoziţie, m-a luat ameţeala de groază. În fine, una dintre laudele care mi s-au adus şi pe care uite că-mi place să le ţin minte este (nu mai ştiu cine-a zis-o) că „Dan C. e singurul eseist care spune în aceeaşi frază de trei ori aceeaşi idee în trei feluri, dar fără să ne obosească”. Aferim.

Din lupta mea cu sclifoseala formalizantă, ticurile stilului ştiinţific şi mania referenţială (nici o pagină fără note de subsol!), aliată cu vitalismul suav al fostului poet acneic, aveau să mi se nască patimile calofile. Aş fi rănit de moarte să fiu obligat să predau un text necizelat ca lama de brici, nerecitat în minte ca spectacolul mental al unei secvenţe teatrale. E prea mult urât în viaţa, pe străzile şi-n cărţile noastre, ca să nu faci din armonie însuşi rostul făpturii şi rostirii tale.

Dacă e să-mi ţin minte la modul carnal, aproape, un manuscris, apoi acesta este Perspective eminesciene. Niciodată, dar niciodată după cei trei, patru ani în care mi-am construit debutul editorial nu mi-am mai canonit în aşa hal voinţa (şi pofta) de scris. Locuiam într-un bloc din Balta Albă, pe la Macaralei, devenisem tată de vreun an, plecam la lucru la 7 dimineaţa şi veneam la 7 seara, spălam rufe, făceam piaţa, scriam câte o recenzie săptămânal, iar pe la miez de noapte, după ce-i schimbam Anei scutecele, alunecam hipnotizat în „la-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă”, „căci unde-ajunge nu-i hotar, nici ochi spre a cunoaşte”, „noaptea, flamingo cel roşu apa neagră-ncet pătrunde”, „părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă”. Am fost literalmente fericit în acei ani ai începutului de viaţă matură. Scriam cu faţa la perete. Un perete fisurat la cutremurul din’77. Pe crăpătură lipisem poza romantică a lui Eminescu, ruptă dintr-o ediţie, şi nu-mi păsa că eram ritmic scos din transă de zuruitul frigiderului din spatele meu, de tusea fioroasă, cu expectoraţii de fumător înrăit, a unui vecin, de lătrăturile bandei canine de la poalele blocului ş.a.m.d. Rădeam balzacian un kil de cafea şi un pachet de „Carpaţi” fără filtru, uneori prăjeam cartofi cu ouă ochi la unu noaptea, mă culcam la 4 ca să mă trezesc la 6, în schimb plecam fredonând pe stradă, bucuros că-mi ieşise şi capitolul „simbolismului cromatic”. Pe scurt, perioada „romantismului revoluţionar”.

Fervorile scrisului şi voluptatea lecturii nu mi-au fost egalate decât de excitaţia tipografiei. De mirosul cernelii din valţuri şi de la calandru, de puchineala literelor de plumb din cutiuţele de la zeţărie, de cum se orânduiau şi cădeau în matriţa paginii rândurile la linotip, de zgomotul de fiară preistorică al rotativei. Eram într-a zecea când George Şovu, directorul liceului 39, m-a înfipt în redacţia revistei Pe-un picior de plai, pe care o tipăream chiar la „Casa Scânteii”, unde luam legătura, aproape conspirativ, cu un domn Burlacu şi unde stăteam ore-n şir holbat la toate „etapele procesului tehnologic” în urma cărora textele mele stupiduţe ieşeau, drăgăliţă Doamne, tipărite şi încopciate ca la nuntă.

În fine, lupt din greu să-mi opresc şuvoiul evocativ.

Cât despre senzaţia cu care mă ridic de la birou după ce am terminat un text, păi să ştii că-i leit cea de la câmp, sau din grădina de la ţară, după ce am săpat, am sădit un pom, am cules porumbul sau dovlecii, am bătut nucii, ori am scos cartofii. Aceeaşi bucurie fizică, de lucru bine terminat, aceeaşi dulce oboseală, când îndreptarea spinării este însoţită de o uşoară ceaţă pe ochi şi de un zîmbet cuminte, de mică, nevinovată vanitate.

 

Fragment din volumul de convorbiri cu Dan C. Mihăilescu, în curs de apariţie la Editura Humanitas.