Bogdan Ghiu: „Frumuseţea este efectul unei intrări în rezonanţă cu ceva invizibil”/ de Stelian Ţurlea

Autor: Stelian Turlea 24.05.2013

Bogdan Ghiu este poet şi teoretician cultural (literatură, filosofie, media, urbanologie, artă), jurnalist şi traducător (Bataille, Foucault, Derrida, Deleuze, Bourdieu, Baudrillard, Guattari, Bergson, Ricoeur, Veyne, Rorty, Baudelaire, Artaud, Breton, Duras, Calaferte etc.), fost membru al Cenaclului de Luni şi elev al lui Jacques Derrida. Cea mai recentă carte de poezie e (Poemul din carton) Urme de distrugere pe Marte (2006), iar cele mai recente cărţi de eseuri sunt Contracriza, Dadasein şi Inconstrucţia. Pentru o arhitectură etică (2011). Este membru în redacţia revistei Idea artă+societate şi colaborator permanent al revistei Arhitext Design.

 

- Dragă Bogdan Ghiu, interviul pe care îl vom face de astă dată pleacă de la ultima ta traducere din limba franceză – romanul Nadja de André Breton, carte apărută în 1928 şi, iată, abia acum tălmăcită în româneşte. Cărui motiv crezi că i se datorează acest decalaj? Nu eram noi interesaţi de suprarealism? Pentru că era un text dificil? Pentru apropierea autorului de comunism? Sau n-a fost tradus în regimul trecut pentru că autorul era socotit troţkist?

- Dragă Stelian, aceasta e întrebarea, adică aceasta e uimirea care pare a bântui pe toată lumea: de ce Nadja, şi implicit Breton (pentru că nu s-a tradus nimic altceva din „părintele suprarealismului”), abia acum? Cred că e foarte simplu: dintr-un sentiment de falsă familiaritate care şi-a trăit traiul, pentru că Nadja şi Breton au fost citiţi la vremea lor în original, dat fiind că la avangardele istorice, în special la dadaism şi la suprarealism, au participat, şi încă din plin, şi români. Poate că abia acum, când avangardele încep să devină centenare (Nadja mai are, e încă tânără), să se clasicizeze, când generaţiile s-au schimbat, se simte nevoia traducerii lor – şi nu doar în sens lingvistic, ci de transpunere exegetic-istorică, de epocă –, adică a unei noi priviri, a unei „revizitări” cu alţi ochi, ai prezentului. Poate că nici nu e de fapt vorba, cel puţin de data aceasta, în acest caz, de o întârziere, de un decalaj. Şi de ce-am fi tradus-o, la urma urmelor, pe Nadja lui Breton când o aveam pe Zenobia lui Naum? Poate că a trebuit să aşteptăm ca mai tânăra – şi diferita – Zenobia să se ducă şi s-o aducă pe Nadja. Dar nu exlud nici ca sagacitatea ta să aibă, o dată în plus, dreptate, şi motivele politice – troţkismul, adică antistalinismul lui Breton – să ne fi ţinut departe de Nadja. Dar nu cred: nu deveniserăm şi noi, oficial, anti-stalinişti, fără a fi devenit însă deloc troţkişti? Ce nevoie aveam noi de stalinismul sovietic când îl aveam pe al nostru, propriu, naţional: ceauşismul? Părerea mea e doar că istoria, adică trecerea firească timpului, ne desparte de falsa familiaritate cu avangardele, şi că abia acum e nevoie de o relectură, adică de o traducere a lor în termenii timpului nostru.

 

- De ce a fost considerat romanul piatra de temelie a suprarealismului?

- Suprarealismul însuşi, ca idee, este o operă, un (alt) mod de a practica literatura, arta, trăindu-le: pentru viaţă, pentru supraumanizarea vieţii, nu pentru ele însele. Suprarealismul este o (altă) idee despre literatură şi artă ca viaţă, despre arta-viaţă, iar Nadja face parte dintr-un proces, dintr-o procesualitate de realizare, de materializare-căutare de sine, de întrupare a ideii suprarealiste de viaţă-artă. Nadja este un act de materializare a suprarealismului-operă.

 

- Nadja e povestea unui tânăr care vede pe stradă o femeie şi se îndrăgosteşte de ea, dar se transformă în istoria unei stări mentale, ce va deveni semnul definitoriu al curentului suprarealist. Eşti de acord cu această apreciere? Cât e autobiografie, cât ficţiune?

- Nu cred că Breton a fost îndrăgostit, uman, de Léona Delcourt, ca femeie, ci, literar, de personajul „Nadja”, mai precis de capacitatea acelei sărmane fete de a se autoficţionaliza, de a se trăi pe sine însăşi ca mit, în mod poetic, de a se autoinventa. Nadja e la fel ca suprarealismul însuşi. De această trăire, de acest mod delirant-poetic, dar tocmai de aceea creator, de a trăi s-a îndrăgostit, de fapt, Breton. De „Nadja” ca întruchipare a ideii suprarealiste. Scriind Nadja, Breton a continuat şi a elaborat, a construit „profesionist” ceea ce „Nadja” începuse ca amator, dar unul exemplar. Distincţia autobiografie/ficţiune cade, astfel, de la sine, în sensul că suprarealismul o deconstruieşte: viaţa trebuie creată ca ficţiune.

 

- De ce crezi că şi-a revizuit Breton textul neîncetat până la reeditarea din 1963?

- Nadja e singura carte pe care Breton a izbutit s-o reediteze. Pe lângă o mulţime de corecturi stilistice, editorii şi exegeţii săi susţin că el ar fi eliminat mai cu seamă episodul contactului fizic, sexual, cu Nadja, urmărind în felul acesta o supra-idealizare a personajului, deci o supra-elaborare a „autobiografiei”. Din Nadja nu trebuia să rămână, literar, femeia, iubirea mundană, ci mesagerul Femeii şi al Iubirii „nebune”, supra-reale. Prin această eliminare, Breton şi-a radicalizat gestul de „manipulare”, de construcţie literară, adică l-a dus până la capăt, l-a desăvârşit.

 

- Nu doar ai tradus cartea, i-ai adăugat şi note şi o postfaţă. Ce ar trebui să reţină cititorul, foarte pe scurt, despre această capodoperă?

- La un nivel secund, meta-literar, Nadja, ca orice capodoperă, spune o poveste exemplară despre literatura şi arta înseşi, despre rolul lor pentru om, pentru vieţuirea umană. Arta e singura religie „civilă” a vieţii. Autorii, scriitorii şi artiştii „specializaţi”, arta „specializată” nu fac decât să continue şi să elaboreze „profesionist” ceea ce se întâmplă, deja, în viaţa umană: auto-creaţia omului, omul ca „ficţiune” şi chiar „delirare” de sine, omul ca mesager al unei umanităţi mai depline, mai drepte şi mai bogate cu preţul unor suferinţe, al unor sacrificii, dar fără îndoielnice speranţe în vreun ajutor „din afară”. 

 

- Consideri că întâlnirea cu această carte este miraculoasă şi pentru cititorul de azi? Rezistă acest cititor aparentei dezordini?

- Da, tocmai prin forţa trecerii de la dezordine la o ordine vie, prin continuarea şi desăvârşirea  vieţii prin mijloace artistice. Viaţa va fi artă sau nu va fi deloc. Şi numai în acest sens, pentru a-l parafraza pe Malraux de data aceasta, secolul al XXI-lea (în înţelesul de viitor imediat al umanităţii) va fi spiritual (nu religios!) sau nu va fi deloc. „Spiritul” este tocmai puterea omului de a se auto-crea.

 

- „Frumuseţea va fi convulsivă sau nu va fi deloc”. Cum să înţelegem această propoziţie?

- În primul rând, să nu ne temem, fizic, erotic! În al doilea rând, ritmic, cosmic. Frumuseţea este efectul produs de o străbatere, de o traversare, este efectul unei intrări în rezonanţă cu ceva invizibil. Un raport armonic, suprem muzical, prin care omul devine mediu şi mesager de sine, tocmai ca să nu ajungă niciodată final, terminal.