Convorbiri cu Dan C. Mihăilescu (II)/ de Daniel Cristea-Enache

Daniel Cristea-Enache: Spuneţi că luptaţi din greu pentru a vă opri „şuvoiul evocativ”. V-aş propune, însă, o focalizare pe aceste activităţi „domestice” ale scriitorincului: spălatul vaselor şi (mai ales) călcatul rufelor.

Prima este destul de răspândită, la soţi. Dar cum interpretaţi psihanalitic a doua activitate? Interesant, scriind „când navighez cu fierul pe cearceafurile uriaşe mă simt ca Napoleon sau Kutuzov pe nesfărşirea câmpurilor de zăpadă”, aţi făcut o mică greşeală de culegere („nesfărşirea” în loc de „nesfârşirea”), ceea ce îmi semnalează că v-a plăcut foarte mult secvenţa şi n-aţi mai fost atent sută la sută la transcriere.

Când aţi călcat prima oară rufe şi cum v-a venit dispoziţia pentru aşa ceva? Ce înseamnă, într-o autoanaliză rece, fierul încins aplicat pe un material care trebuie călcat?

Dan C. Mihăilescu: Ca să respectăm adevărata ierarhie a faptelor, înainte de-a psihanaliza magia fierului de călcat ar trebui să mă întreb (şi aici) de unde antipatia mea faţă de film şi mare, paralel cu pasiunea pentru munte şi teatru. Am dărăcit cândva, aproape un ceas, la televizor chestiunea, în emisiunea lui Alex Leo Şerban – şi nu am depăşit nici cu un centimetru linia de plecare.

Ce să fie? De unde să provină jalea care mă apucă iremediabil pe plajă şi plictiseala de moarte, seara, pe faleză, în vreme ce ard de nerăbdare să-mi aburc rucsacul în spinare şi aş urca din zori în noapte până dincolo de Dumnezeu? Şi, tot aşa: cum s-ar putea lega asta de frenezia cu care absorb fiecare părticică din trupul actorilor pe scenă, mi se odihnesc privirile pe bobiţele de sudoare de pe chipurile lor, pentru ca ecranul să mă lase total rece? Pe cât mă îmbată mişcarea vie, care se compune sub privirile mele, pe cât mă atrag scena, mirajul luminilor etc., pe atât de agasant şi rece mi se pare ecranul, ca un cavou strălucitor, dar ameninţător, o transparenţă falsă, suficientă sieşi, trufaşă, care mă respinge. (La mine trec ani în care nu intru nici măcar o dată la cinematograf, în timp ce la teatru am fost şi de 30 de ori în 52 de săptămâni).

Câte nu mi-am spus! Ba că fizicul ingrat mi-o fi creat conştiinţa inadecvării anatomo-estetice odată cu ostilitatea faţă de expunerea comunitară a propriei nudităţi. Te simţi la adăpost, bine ocrotit, înarmat, sigur pe tine odată înfăşurat în hanorac, în timp ce-n slip parcă dispari, nu-ţi mai aparţii, te vinzi, te pierzi, te topeşti. Ba că, agorafob sau, oricum, deloc dotat cu spirit gregar, individualismul meu se simte infinit mai familiar în, cu şi prin singurătăţile montane, decât în forfota de bolgie dantescă a plajelor. Sau că senzaţia de frăţietate şi bucuria comuniunii se resimt numai pe drumuri de munte, în acea cavalerească solidaritate, în subtila complicitate dintre drumeţii care se intersectează şi îşi dau firesc bineţe şi sfaturi, pe când topirea oricărei identităţi în masa carnalităţii etalate ca la abator pe ţărmul mării nu poate induce decât nimicnicie. Nici măcar solitara contemplare a mării în amurg, coregrafia pescăruşilor, sumbra măreţie a valurilor sau jocurile înspăimântătoare ale norilor în furtună nu-mi oferă mai nimic din plăcerea impetuoasă cu care ajungi să respiri pe vârf de munte, cu care transpiri căţărându-te pe steiuri, ori din farmecul cinei frugale din faţa cortului, la foc, fie şi pe ploaie, printre ceţuri şi vântoase.

Dincoace, între teatru şi film, ce să fie? O fi un semn de vanitate a spectatorului care se simte inclus în rama teatrală şi exclus de pânza ecranului? Să fie conflictul eleatismului (nemişcarea) cu dinamica heracliteică, astfel încât conştienţa faptului că imaginea de pe ecran e dată o dată pentru totdeauna, în timp ce teatralitatea, jocul viu al actorilor, schimbându-se perpetuu, îţi dă nu doar iluzia viului, ca-n film, ci însăşi imaginea nemijlocită – ba, mai mult: senzaţia vieţii?

Uite, asta dilemă.

De fapt, scriind acum „senzaţia”, îmi dau seama că – de la analizarea senzitivităţii eminesciene până la recentele expuneri în faţa liceenilor ale poemului lui Nicodim Aghioritul „Despre apărarea simţurilor” – eu am fost un împătimit al senzorium-ului. Poate unde-s mai mult instinctual decât reflexiv, mai degrabă umoral decât calculat, mai mult liric temperamental, decât lucid volitiv. Aseptic, desăvârşit şi imuabil, filmul nu... miroase a nimic, nu se schimbă, nu transpiră, nu ezită, nu se bâlbâie, nu mai poate şoca prin schimbare. Asta, pe când scena îmi ţine senzorii permanent la pândă. În fiecare clipă se poate petrece pe scenă o chestie nescontată. Pe scurt, acolo e viaţa, ecranul e mort.

Buuuun.

Deci vorbeai despre „fierul încins aplicat pe un material care trebuie călcat”?!? Hai că la asta chiar nu m-am gândit niciodată. Până acum îmi taxam drept orgoliu (ba chiar drept autoritarism, impuls dictatorial, nesaţiu cuceritor) satisfacţia cu care alunec pe întinderile proaspăt spălate şi uscate, aşa cum limpezitul vesélei era clar un simptom de autoeliberare, vecin cu plăcerea golirii mesei de lucru, a ordonării cărţilor în rafturi (deopotrivă după tematică, dar şi după mărime şi culoare), a dilitării e-mailurilor aglomerate, a grădinăritului la ţară ş.a. Ceva în egală măsură igienic şi soldatesc. Dar, atenţie, încă ceva: toate astea în timp ce, totuşi, nu sufăr parcurile franţuzeşti şi mă dau în vânt după devălmăşia celor englezeşti. În natură, simetriile mă enervează.

Însă imaginea subtil (ori violent sugerată, depinde cum vezi lucrurile), sexuală a fierului încins aplicat pe trupul rufei în şifonată (să zic excitată?) aşteptare, apoi aşa ceva mă face brusc visător, după ce-mi provoacă fiorii de rigoare. Altminteri, însă, ca să scap, totuşi, din capcană, aş susţine încă o dată, în imaginea cu pricina, ideea mixajului de contrarii, despre care am mai vorbit aici. Prefer, adică, să citesc în presiunea fierului pe cutele speriate pura plăcere a netezirii asperităţilor.

În fine, o mai fi oare cazul să mă întreb de nu îmi place deloc să gătesc, tocmai într-un prezent mediatic tot mai asediat de chef-i magistrali şi pe când tot mai mulţi soţi îşi gonesc soţiile din bucătărie spre a-şi demonstra, ei, talentele culinare? Mai bine trecem la alt subiect.

Fragment din volumul de convorbiri cu Dan C. Mihăilescu, în curs de apariţie la Editura Humanitas.