Criza încrederii, slăbirea instituţiilor şi reducerea creditării

În ultima perioadă se intensifică o abordare ostilă faţă de ideea de instituţie. Fie sub stindardul protecţiei consumatorului, fie ca o reacţie a… lipsei de reacţie, instituţiile sunt denigrate în mod sistematic.

Băncile sunt rele pentru că vor să facă profit şi când toţi ceilalţi suntem afectaţi de criză. Justiţia este rea pentru că în mod evident una dintre părţi pierde şi rămâne nemulţumită. În plus justiţia este lentă pentru că încearcă să facă faţă numărului mare de solicitări. Problema nu este că sunt semnalate excese sau disfuncţionalităţi ale anumitor practici, ci că se sugerează o inadecvare generală a instituţiilor. Se revine încet-încet la practici prin care accesul la servicii (sau bunuri) necesită să "cunoşti pe cineva".

Aşa cum o sugerează şi etimologia comună, creditul se bazează pe încredere. Recent, Guvernatorul Băncii Naţionale a României, Mugur Isărescu, pleda pentru întoarcerea la operaţiunile de bancă efectuate în stil tradiţional, în care încrederea este cea stabilită în mod nemijlocit între bancher şi antreprenor. Se evoca astfel latura primară a încrederii - încrederea personală.

Deşi activitatea de creditare a debutat ca o relaţie bazată pe încrederea pe care bancherul o avea în însăşi persoana împrumutatului, globalizarea relaţiilor comerciale şi, implicit, a activităţii de creditare, a impus dezvoltarea unor instrumente (juridice) care să permită creditorilor profesionişti să reducă riscul generat de insolvabilitatea posibilă a debitorilor lor. Garanţiile reale au apărut în acest context, pentru a înlocui încrederea personală cu un fel de "asigurare" dată de valoarea unui bun al debitorului afectat pentru plata obligaţiei în cazul în care debitorul nu o achită de bună voie la scadenţă. Din acest punct de vedere, un autor american (W.H. Widen) consideră că încrederea personală a dispărut complet din relaţiile moderne de creditare, astfel încât teoria garanţiilor pleacă de la premisa că debitorii "mint şi fură".

De vreme ce încrederea este un sentiment uman, ea are o natură eminamente subiectivă, iar obiectul său este întotdeauna o persoană. Prin urmare, şi creditul ar trebui să fie o relaţie personală între creditor şi debitor. Realitatea demonstrează însă că de cele mai multe ori, simpla reputaţie a unei persoane nu (mai) este suficientă în zilele noastre pentru a obţine credit. Creditul se depersonalizează, dar nu îşi pierde caracterul de raport personal. Atunci când încrederea nu mai este suficientă (sau informaţia despre reputaţia unei persoane este dificil sau costisitor de obţinut), creditorul caută un surogat palpabil. Astfel, prin alăturarea unui bun, raportul de credit capătă (şi) un element real - creditul personal devine credit real.

Încrederea rămâne însă un element esenţial al creditului. Dar ea funcţionează în ambele sensuri: debitorul trebuie să aibă încredere în seriozitatea creditorului pentru a-i cere credit, iar creditorul trebuie să se încreadă în posibilitatea debitorului de a restitui creditul. În mod similar, lipsa de încredere conduce atât la o reducere a cererii de creditare, cât şi la o scădere a ofertei de credit. Încrederea nu este însă un concept unitar. Ea trebuie privită la nivele diferite: personal, social şi instituţional.

În principal, încrederea are o componentă personală, care se manifestă la nivelul fiecărui individ. Ea reprezintă dorinţa inerentă a omului de a se solidariza, de a trăi în cadrul comunităţii. Creditul însuşi reprezintă o relaţie eminamente personală; garanţiile sunt numai accesorii care apar după naşterea raportului de credit.

Apoi există un aspect social (extrem de important în materie comercială unde subiectele sunt de regulă corporaţii) care priveşte încrederea între comunităţi (organizate) de persoane. Dar încrederea continuă să fie un sentiment uman: ea nu poate aparţine decât unei persoane. În momentul în care actorii vieţii economice au început să fie entităţi colective, încrederea (ca sentiment personal) şi-a pierdut din forţă şi a trebuit să fie înlocuită cu altceva. Comunicarea în cadrul unei asemenea organizaţii este formalizată. Pentru a putea comunica nivelul de încredere între persoanele care alcătuiesc organizaţia a trebuit găsită o modalitate de cuantificare a acestui sentiment. Acest lucru a fost posibil prin obiectivarea criteriilor care determină încrederea. Latura personală reliefată de sentimentul de încredere nu a dispărut cu totul însă. Reprezentantul debitorului va trebui să genereze încredere ofiţerului de cont împuternicit de creditor cu acordarea creditului către acel debitor.

În fine, nu trebuie uitată latura instituţională, care defineşte sentimentul general de încredere în funcţionarea instituţiilor statului. Cu cât sistemul judiciar răspunde mai greu şi mai încet la solicitările creditorilor de punere în executare a contractului, cu atât nevoia de garanţii este mai mare. În momentul în care sistemul judiciar nu mai face faţă cererilor de executare silită formulate de creditori, aceştia capătă o aversiune accentuată faţă de risc şi refuză să mai acorde credite.

O serie de consecinţe practice derivă din aceste observaţii cu privire la sentimentul de încredere. Prima consecinţă este că elementul personal al creditului nu a dispărut, ci doar s-a deghizat în forme abstracte datorită dificultăţii practice de a fundamenta un raport comercial pe un sentiment care presupune cunoaşterea personală dintre două persoane. Atunci când creditorul profesionist are resursele necesare pentru a face o evaluare realistă a puterii de rambursare a fiecărui debitor, se poate imagina un sistem de credit personal. Guvernatorul a explicat foarte plastic această paradigmă.

A doua consecinţă priveşte forţa încrederii în instituţii. Problema actualei economii româneşti derivă dintr-o erodare accentuată a încrederii instituţionale. Oamenii nu mai cred în independenţa şi imparţialitatea instituţiilor care le guvernează viaţa. Vintilă Mihăilescu afirmă că românii au fost prinşi de Al Doilea Război Mondial ca un popor de ţărani (fără a asocia nicio conotaţie peiorativă termenului). Deşi se baza pe surse de informaţii instituţionalizate (ziarul citit în poiana lui Ioncan), săteanul nu respecta instituţiile statului (a se vedea atitudinea lui Ilie Moromete faţă de "fonciire").

Comunismul a încercat să distrugă mentalităţile ţărăneşti (care valorificau proprietatea), dar nu a reuşit decât în mică măsură. A reuşit însă altceva - a distrus orice urmă de încredere în instituţii. Neîncrederea instituţională a devenit generalizată - precum bancurile privind umflarea cifrelor de producţie în cadrul sistemului centralizat de raportare. In anii '80 neîncrederea în instituţii este dublată de sistemul de pile/cunoştinţe/relaţii ("PCR") care asigura accesul la bunuri şi servicii.

După 1990, neîncrederea generalizată este exploatată de guvernanţi (celebrul slogan "nu ne vindem ţara" era o manifestare tipică) şi confirmată pentru mase de publicitatea făcută efectelor negative ale privatizărilor eşuate. Pe acest fond, apar manifestări patologice precum "capitalismul de cumetrie" sau "încrederea bazată pe relaţii de rudenie" cum o numeşte Mircea Miclea. În sine, încrederea la nivel personal nu este un lucru nociv, ci cantonarea încrederii exclusiv la nivel personal/de rudenie prin negarea încrederii instituţionalizate este un simptom malign şi tipic unei societăţi primitive care nu are criterii de competenţă.

Iar în acest context, băncile (care fac eminamente afaceri pe bază de încredere) trebuie să îşi regândească modelele de business. Dar oare cum poţi cuantifica încrederea personală într-un algoritm de scoring care necesită date statistice? Cred că doar o (re)construire a încrederii instituţionale poate oferi un răspuns dilemei evaluării riscului de credit în aceste vremuri "interesante". Pentru aceasta ar fi nevoie de o mai bună comunicare din partea diferitelor organizaţii profesionale către public, dar şi de o acceptare de către fiecare dintre noi a parcurgerii unor proceduri clare (şi uniforme) în vederea accesării de servicii, bunuri, informaţii. Dialogul ar putea fi un prim pas în repararea rupturii care s-a produs între consumator şi instituţii. Poate că, astfel, încrederea îşi poate recăpăta statutul de "motor" al creditării.

Radu Rizoiu este avocat partener în cadrul Rizoiu & Asociaţii SCA