De ce faci ceea ce faci?

Intr-o conversatie cu participantii la unul dintre workshopurile mele, am fost intrebat cu vadit interes de ce practic mountain biking. Mai mult, curiozitatea nu era legata de sport in sine, ci mai degraba despre motivul pentru care fac antrenamente periodice si particip la maratoane de mountain biking.

Am realizat atunci ca niciodata nu mi-am pus intrebarea “de ce?”. M-am reapucat pur si simplu, dupa o intrerupere de 18 ani. Mi-a fost destul de simplu ca ulterior sa continui explorarea in mintea mea si sa fac conexiuni cu “de ce muncesti in aceasta companie?” sau, mai simplu “de ce muncesti?”. Presupun ca raspunsul la ultima intrebare se invarte in jurul banilor, nu? :-) Iar pentru raspunsul la prima intrebare poate ca ai avea nevoie de ceva timp de gandire.

Am avut de multe ori curiozitatea sa fortez o explorare cu persoana din fata care imi raspundea ca munceste pentru bani, sa vad daca mai este si altceva in spate. Invariabil ajungeam la altceva, spre surpriza persoanei care accepta sa-mi raspunda la intrebari. Si sesizam la unii un fel de blocaj, ca si cand le-ar fi fost descoperit jocul inconstient, incercand sa se protejeze prin: “asta e in teorie, ca in practica toti muncim pentru bani”. E fascinant cum mintea spalata bine de un sistem poate sa ne joace feste.

Daca ne gandim la reactia “muncesc pentru bani”, am putea sa spunem ca ea este normala. Si ne vine din istorie. V-ati intrebat vreodata cand au aparut primele locuri de munca, primele “job”-uri, cum le mai numim azi? De cand exista? Ca sigur nu au exista dintotdeauna, sigur in Evul Mediu boierii nu aveau angajati pe stat de plata sau cu ore de program.

Am gasit o corelatie foarte interesanta intre reactiile oamenilor la intrebarea “tu de ce faci ceea ce faci?” si accesoriile sistemului care ne inconjoara in prezent. Sa ne gandim doar ca la inceputul secolului 20 se nasteau primele locuri de munca asa cum le vedem azi: cu program de lucru, cu o compensare financiara, cu o structura in spate (procese si proceduri). Mai tarziu au fost inventate sau adaptate diferite sisteme care sa sustina acest mecanism: scoala unde inveti abilitati care sa te ajute sa muncesti, pensiile (nu existau pensionari pana sa vina revolutia industriala, pentru ca nu era nevoie), asigurarile sociale de sanatate (nu existau pana prin 1889, cand au aparut in Germania lansate de catre cancelarul Otto von Bismarck).

Uitandu-ma in urma, vad un intreg sistem care conditioneaza un adult pentru a face ceva ce in principiu nu e initiativa lui: inveti intr-o scoala gandita de altii ca sa te pregatesti sa muncesti intr-o firma care nu-ti apartine facand ceva ce nu ai initiat tu. Si cum sa te mai gandesti atunci de ce faci ceea ce faci, cand in jurul tau aproape toata lumea e parte din acelasi sistem?

Pana la revolutia industriala oamenii munceau pentru ei si “se plateau singuri”, intr-un fel sau altul. Si evident ca motivatia lor era diferita. Aparitia si raspandirea organizatiilor, cu locuri de munca si recompense standardizate se pare ca a reusit sa ii faca pe unii sa isi piarda exercitiul de a se intreba: “eu de ce fac ceea ce fac?“

Mai mult: viitorul arata ca ne indreptam catre cu totul altceva. Proiectii recente dau o imagine in care ideea de loc de munca (job) va disparea cumva sau se va transforma in ceva total diferit. Mai precis, datorita fragmentarii modului de lucru (emailuri, telefoane, sms, sedinte urgente, crize si schimbari organizationale imediate) locurile de munca in intelesul clasic s-ar putea transforma in intervale de lucru. Adica: lucrul fragmentat, pe proiecte, la companii diverse, in intervale orare atipice, cu oameni pe care nu ii cunosc neaparat.

Locurile de munca ale viitorului nu prea arata cu ce facem in prezent. Fragmentarea ar putea fi cuvantul de ordine. Tehnologia actuala doar il sustine prin faptul ca faciliteaza transmiterea cu viteza a informatiilor, ceea ce pune presiune pe destinatar sa proceseze la fel de rapid informatia si sa raspunda. Din punct de vedere organizational, e posibil sa vedem reorganizari de modele de business si de structuri mult mai frecvent decat acum. Si fara a fi nevoie de crize. Nu iti mai trebuie o criza ca in 2009 ca sa decizi schimbari de structura, concedieri sau angajari. Va fi suficient ca unii competitori sa puna presiune si organizatia se va adapta din mers.

In acest context cu potential volatil in care am putea sa ajungem rapid, intrebarea ”de ce faci ceea ce faci?” mi se pare ca devine fundamentala. Confortul asigurat de ultima suta de ani, in care evolutia era relativ predictibila nu a facut decat sa hraneasca o stare in care unii oameni nu se mai intrebau de ce fac ceea ce fac, ce ii motiveaza in viata sau in cariera. Mai mult, unii au ajuns sa considere ca motivatia e un dat, e ceva ce ti se intampla, pe care nu il poti controla. Sau care e in responsabilitatea altora, nu e celui in cauza: managerul meu sa ma motiveze, compania sa imi dea ca sa fiu motivat, statul sa imi dea ca sa fiu motivat.

Convingerea mea e ca orice om poate invata sa se motiveze. Sa isi caute sursele de energie si de crestere, sa isi descopere nevoile si sa isi invete cum sa se motiveze. Cred ca motivatia e o abilitate care se poate invata. Si cred ca invatand sa ne analizam motivatia si sa ne alegem perspectiva care ne da cea mai multa valoare, vom putea sa fim mai adaptati la prezent si la viitor.

Alternativa e sa asteptam sa ni se intample, sa il folosim pana la uzura pe “asta e” si sa ne gandim cu bucurie doar la momentul in care se incheie programul de lucru ca sa “spargem usa” pentru a ajunge acasa si a trai. De ce, daca tot petrecem mai mult de jumatate din viata la serviciu sa nu invatam cum sa ne gasim motivatia potrivita astfel incat sa ne simtim bine si acolo? Sau macar pentru a putea lua deciziile corecte si sanatoase pentru noi?

La vremuri noi cred ca sunt necesare abilitati noi. Si motivatia cred ca e una dintre abilitatile noi (desi exista insa e tinuta “la rece”) care merita explorata si exersata. Si poate integrata intr-o programa scolara (ce urat suna asta, e ca si cum programam copii sa faca ceva, ca niste roboti).

Din perspectiva de trainer si coach, in interactiunile cu cei din generatia cea mai tanara, observ ca intentiile de gasire a motivatiei sunt mai clare si mai puternice decat la alte generatii. Singurul impediment pentru ei este ca cei din jur (familie, prieteni, colegi, scoala, companii) reusesc cateodata cu succes sa le inabuse aceste initiative. Gasesc insa normala aceasta reactie: tinerii cu idei neobisnuite sunt ca niste virusi intrati in sistem, la care acesta trimite anticorpii ca sa-i anihileze.

Eu cred in acest virus: motivatia e o abilitate. Probabil ca daca ai ajuns pana aici cu cititul articolului, ai ridicat deja din sprancene si ai inceput sa te intrebi daca nu cumva am dreptate (ca formula de autoconvingere ca a meritat efortul de citire).

Te invit sa faci urmatorul exercitiu cu tine insuti/insati: aloca-ti 20 minute, stand in orice loc in afara de casa in care locuiesti sau locul de munca, si incearca sa-ti gasesti raspuns la intrebarea din titlu. Si daca ai un prim raspuns, continua explorarea intrebandu-te: “de ce e important pentru tine (orice ai gasit ca raspuns)?” Si daca ti-ai gasit raspuns si la asta, continua sa explorezi pe aceeasi directie “de ce e important pentru tine ce ai gasit ca e important pentru tine?”. Cu putina rabdare si intentie pozitiva s-ar putea sa ajungi la niste raspunsuri pe care poate nu ti le dai in viata de zi cu zi. Si care s-ar putea sa te surprinda. Si daca ai reusit sa faci acest prim pas si sa fii sincer cu tine, ai inceput deja sa practici abilitatea motivarii.

Rares Manolescu este consulting partner in cadrul companiei de training si consultanta in dezvoltare organizationala Human Invest.