Confesiunile criticilor/ de Stelian Ţurlea

Autor: Stelian Turlea 21.06.2013

Majoritatea oamenilor, indiferent de nivelul lor de cultură, îi văd pe criticii literari ca pe nişte prozatori rataţi sau personalităţi aride, închise în ele, introvertite, rareori capabile de trăiri sufleteşti sublime ori de exteriorizări. Criticul este rece, dur, analist, exact, trebuie să taie în carne vie, să nu bâjbâie, să nu aibă nelinişti, în vreme ce scriitorului i se îngăduie orice, în primul rând să viseze. Fireşte, există şi excepţii care nu reuşesc să modifice percepţia generalizată. Pe de altă parte, aproape sigur, că o recunosc sau nu, mai toţi criticii se visează scriitori, prozatori sau poeţi, sau măcar personaje.

Două cărţi superbe lansate în aceeaşi zi la recentul Târg de carte Bookfest infirmă această părere – „ Convorbiri cu Alex Ştefănescu” şi „Dialog cu Dan C. Mihăilescu”. Prin urmare doi critici foarte cunoscuţi şi apreciaţi se confesează. Autorii volumelor sunt alţi doi critici, din generaţiile mai tinere, la fel de diferiţi, Ioana Revnic şi Daniel Cristea-Enache. Cărţile sunt admirabile şi ar trebui recomandate oricui doreşte să vadă cât de profunde sunt trăirile unui intelectual. Câteva cuvinte introductive ale lui Daniel Cristea-Enache se potrivesc de minune ambelor volume. Le citez: „Cartea de faţă este o carte de convorbiri cu un intelectual strălucit şi un om deosebit. Din fericire, cele două «laturi» fac una şi nu există, ca în alte cazuri întristătoare, o relaţie de excludere reciprocă. ... Îmi recunosc vina – aceea de a-l fi scos pe Dan C. Mihăilescu, strălucitul meu coleg, din carapace şi a-l fi făcut să se înfăţişeze cititorului nu doar pe traiectoria sa critică, ci şi pe traseul său formativ.”

Două cărţi care dezvăluie oameni, nu numai critici literari, două volume care se diferenţiază net prin trăirile personajelor, dar se aseamănă prin mai multe puncte: amândouă au în centru soţiile, ca personaj la fel de important pe cât cel intervievat, dacă nu chiar mai important; amândoi criticii au scris la început poezie, abandonată mai apoi şi amândoi publică acum versuri neştiute de publicul larg. Mă opresc, spre a nu lipsi cititorul de plăcerea descoperirilor.

Ioana Revnic  - Convorbiri cu Alex Ştefănescu, Editura All

Alex. Ştefănescu are în spate o carieră de o jumătate de veac, a scris despre câteva mii de autori. I-a portretizat, le-a analizat opera, le-a povestit viaţa. Pe foarte mulţi i-a descoperit şi i-a lansat în lumea literară. S-a înhămat de atâtea decenii la ingrata sarcină de a descoperi talente noi, încât niciun alt critic nu i-a atins performanţele şi continuă şi astăzi să se ocupe, în diferite feluri, de ceea ce se cheamă „Poşta redacţiei”. A publicat cu ani în urmă o monumentală „Istorie a literaturii române” care va dăinui indiferent ce va mai scrie de acum încolo şi indiferent cât de mulţi au fost detractorii. În paralel, nu lipseşte din viaţa literară şi probabil nu există autor să nu fie onorat să-i lanseze cartea criticul literar Alex Ştefănescu. Dar cine este Alex. Ştefănescu? Unde a copilărit? Cum s-a format? De ce s-a dedicat criticii şi istoriei literare? Cu ce se ocupă în afară de literatură? Pe cine a iubit? Ce prieteni are? Care sunt adversarii săi? Este adevărat că scrie şi versuri, fără să le arate nimănui? Ce crede despre lumea de azi?

La aceste întrebări şi la multe altele a obţinut răspunsuri Ioana Revnic, cunoscută ca autoare a volumului de interviuri „Dresură de lei”. Ea l-a determinat pe Alex. Ştefănescu să spună adevărul, tot adevărul şi numai adevărul.

„Am acceptat propunerea ei de a face o carte de convorbiri cu mine pentru că mă respectă, fără să fie complexată, pentru că înţelege tot ce-i spun, fără să mă aprobe mecanic, pentru că practică indiscreţia, fără să fie prozaică. M-a convins şi cartea ei de interviuri cu scriitori, „Dresură de lei”, în care evoluează cu biciul întrebărilor în mână în faţa unor fiare.

Eu nefiind o fiară, ci un înger, n-a mai fost nevoie să fiu îmblânzit. Am îmblânzit-o eu pe dresoare.

Apoi, am tot discutat, zi de vară până-n seară. Mi-am retrăit viaţa (filmată cu acceleratorul). I-am evocat pe marii scriitori pe care i-am cunoscut. Am făcut dezvăluiri în legătură cu viaţa mea sentimentală.  A rezultat o carte interzisă minorilor, dar şi criticilor literari minori. 

Este prima şi ultima mea carte de acest gen. Cine vrea să mă cunoască aici mă găseşte.”

Răspunsurile criticului sunt nu numai surprinzătoare, dezvăluie fapte neştiute, aduc în faţa noastră o lume mirifică, îi completează biografia cu relatări ale unor evenimente şi trăiri din urmă cu decenii, descriu extraordinar personaje dintre cele mai diverse, începând cu părinţii, dar sunt şi de o calitate literară desăvârşită.

 

Cartea ca destin. Daniel Cristea-Enache în dialog cu Dan C. Mihăilescu, Editura Humanitas

Cam la fel, deşi pe alt plan, se întâmplă cu cartea de convorbiri cu celălalt critic, Dan C. Mihăilescu, din altă generaţie decât Alex Ştefănescu. Paginile despre copilărie, cartierul bucureştean în care a locuit, părinţii, bunicul, anii de şcoală sunt de o savoare uluitoare şi probabil că nu va fi cititor care să nu le memoreze ani de acum încolo. Dar la fel de captivante sunt răspunsurile despre bulimia sa confesivă, generaţia 80 din care face parte şi despre care crede că a fost una hărţuită şi hărtănită în chip aparte, damblaua turismului cultural, ca o iubire de bătrâneţe, războiul românilor cu propriile valori, lucrul împotriva interesului de sine şi foarte multe altele. Ca şi în cazul lui Alex. Ştefănescu, omul apare surprinzător pentru cei care nu-l cunosc şi chiar pentru mulţi dintre cei care îi sunt aproape şi, după ce se confesează pe aproape trei sute de pagini şi discută despre cele mai spinoase subiecte culturale, constată, recitind şi el cartea, că descoperă „cu savoare o suită surprinzător de generoasă de posibile continuări evocative”. Să le aşteptăm.

Dar cititorului îi este dată de pe acum o surpriză: volumul se încheie cu o addenda de vreo douăzeci de pagini de poezii scrise de Dan C. Mihăilescu în diferite perioade. Citiţi-le! Veţi descoperi şi un poet.