Ortodoxia – între activism şi mărturisire/ de Marius Vasileanu

Autor: Marius Vasileanu 20.06.2013

La plecarea din această lume a Pr. Iustin Pârvu, personalitate importantă a Bisericii Ortodoxe Române, una dintre cele mai grave întrebări care ar trebui pusă, dincolo de cuvintele obişnuite în astfel de cazuri, este aceasta: care sunt limitele mărturisirii creştinului?



Uimitor, ca şi în cazul altor câţiva foşti deţinuţi în închisorile comuniste, Pr. Iustin Pârvu a fost nonagenar, a plecat la Domnul zilele trecute la venerabila vârstă de 94 de ani. Timp suficient pentru a se implica puternic şi cu impact în viaţa Bisericii şi a cetăţii. Cel mai facil este să-l ridici în slăvi ori să-l denigrezi - gesturi care se petrec, deopotrivă, chiar în aceste zile cu Pr. Iustin, simplificând impardonabil şi ieftin o viaţă de om. Adulatorii îl venerează fără rest pentru viaţa sa duhovnicească, cei care ar vrea să-l desfiinţeze îi reproşează trecutul legionar şi implicarea sa frecventă în disputele ultimilor ani cu privire la diversele aspecte ale BOR ori ale impactului credinţei creştine cu (post)modernitatea.

Nu vom insista asupra vieţii Pr. Iustin Pârvu, care a luat o turnură cu totul autentică după 1989. Înainte de anul căderii (parţiale a) comunismului în România, Pr. Iustin nu era foarte căutat, în niciun caz aşa precum s-a petrecut mai ales în ultimul deceniu.

În mod evident, lumea l-a cultivat în primul rând pentru sfat şi ajutor duhovnicesc (spiritual). Dincolo de aceasta, Pr. Iustin Pârvu nu rata niciun “scandal”. Ca şi în cazul Mitropolitului Bartolomeu Anania, devenise un glas distinct al Cetăţii, avea, parcă, pasiunea de a rosti cele mai incomode adevăruri – fie despre tare ale clerului şi ale Bisericii, fie despre încercările cu care se confruntă creştinismul ortodox.

Dar dacă ÎPS Bartolomeu Anania era un intelectual şi avea o mai bună racordare la informaţiile vehiculate în media sau din alte surse, Pr. Iustin Pârvu s-a lăsat prea adesea pe mâna unor personaje mai mult decât dubioase care-l frecventau asiduu, pentru a trâmbiţa mai apoi sentinţele bătrânului retras în munţi la Mănăstirea Petru Vodă. Această formă de parazitare la care sunt supuse adesea marile personalităţi au gestionat-o cu sincope ierarhii direct răspunzători, comunitatea monastică şi cei apropiaţi Pr. Iustin Pârvu. Din păcate, cei care-l frecventau pentru a se împăuna apoi cu spusele Pr. Iustin duceau şi au dus lipsă de un elementar simţ al smereniei şi, mai grav, de inteligenţă (duhovnicească).

Numindu-l în mod exagerat “duhovnicul neamului” – ceea ce presupune o diminuare a unor personalităţi monastice de cel puţin egală anvergură, precum Pr. Arsenie Papacioc, Pr. Teofil Părăian şi, mai ales, Pr. Ilie Cleopa –, chibiţii deveniţi activişti ai Pr. Iustin Pârvu i-au făcut multe necazuri.

Să ne înţelegem, este o evidenţă: orice uriaş duhovnic este nonconformist, are adesea conflicte cu ierarhia Bisericii – fapt constatat în întreaga istorie a creştinismului. Nu despre acest tip de discurs este vorba, un altoi între mărturisire şi discursul profetic. Ci despre momentele în care mărturisirea devine aflare în treabă şi despre una din bolile cele mai răspândite ale unei religii vii: activismul. Care este limita între activism şi mărturisire – iată o întrebare la care vor răspunde doar cei care au această putere duhovnicească.

Cert este că în probleme deosebit de sensibile precum paşapoartele care conţin cipuri, cardurile de sănătate, acceptarea vaccinurilor etc. Pr. Iustin Pârvu se pronunţa cu asprime împotrivă, declanşând adevărate mişcări ale talibanilor ortodocşi, pe când Pr. Arsenie Papacioc ori Pr. Teofil Părăianu erau mult mai ponderaţi. Şi, poate, mai bine informaţi. Dar priza la realităţile zilei a generat nu o dată vii polemici în rândurile clerului creştin şi înfierbântate ecouri între oamenii simpli pe parcursul a 2000 de ani de creştinism.

Diferenţa constă astăzi în puterea de mediatizare, preponderent prin noile forme de comunicare prilejuite de apariţia internetului. Paradoxal, toate aceste noi mijloace de comunicare funcţionează pe bază de cipuri – ceea ce-i plasează pe talibani în ridicol. Dar trebuie şi ei să existe, să se afirme prin ceva…

Apoi, activism ortodox era din abundenţă şi în interbelicul românesc, nu are rost să ne facem că nu vedem. Ceea ce a generat extremisme, anomalii, imense probleme întregii societăţi româneşti. Singura mişcare autentică în care mărturia creştină s-a păstrat în limitele smereniei a fost cea pornită la Mănăstirea Antim de Sandu Tudor (Pr. Daniil) împreună cu prietenii şi apropiaţii săi. Cum spuneam în articolul precedent, aceasta nu înseamnă nicidecum vreo ruptură, acei oameni colaborau, comunicau indiferent de taberele cărora le-au aparţinut. Din păcate, comunismul a adus o dramatică radicalizare, fapt dovedit inclusiv prin radicalii ortodocşi (din fericire, minoritari astăzi în România) care şi l-au luat în ultimii ani drept stindard pe Pr. Iustin Pârvu.

“O zi de pomenire a martirilor morţi în închisorile comuniste ar putea deveni pentru toată lumea creştină o zi de reflecţie la răul produs de comunism omenirii, Bisericii, fiecărui om în parte. Şi apoi, pentru morţii ştiuţi şi neştiuţi din închisorile noastre, o rugăciune ar fi o candelă aprinsă la capetele celor care au avut sau nu au avut un mormânt. În închisorile comuniste mulţi martiri s-au comportat ca primii creştini, dând probă de jertfă pentru Hristos”, spunea Pr. Iustin Pârvu într-o convorbire cu poetul Adrian Alui Gheorghe. Precum Corneliu Coposu sau Constantin Ticu Dumitrescu, Pr. Iustin Pârvu a devenit un simbol al martirilor din închisorile comuniste – mulţi dintre aceştia închişi pentru credinţa creştină. Iată un rol pe care cu greu i-l va lua altcineva, de unde şi prietenia specială care l-a legat de un alt astfel de simbol, Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa.

Un om care a stat nu mai puţin de 16 ani în închisorile comuniste nu poate fi judecat astăzi de unii ca noi, injectaţi din abundenţă doar cu ceea ce este politic corect. Viitorul va reaşeza lucrurile pe un făgaş firesc. Deocamdată acest mare duhovnic ar trebui omagiat aşa cum se cuvine, prin rugăciune şi credinţă în înţelepciunea lui Hristos.