În căutarea sensurilor poeziei/ de Rodica Grigore

Pornind de la convingerea că „întregul univers este asemenea unui mesaj ce trebuie descifrat”, după cum spunea Iuri Lotman, José María Piñeiro încearcă, în recent apărutul său volum de poeme, intitulat Profano Demiurgo, să redescopere sensurile profunde ale poeticului – şi ale poeziei înseşi. Fără să încerce vreo clipă să epateze şi nedorindu-şi să devină exagerat de criptic, autorul demonstrează că e pe deplin conştient, după modelul lui Mallarmé (a cărui influenţă este, de altfel, identificabilă în toată creaţia sa), că pentru un poet adevărat contează (şi) cuvintele, nu doar ideile. Iar în paginile acestea, puse de la bun început sub semnul unui „profan demiurg”, poetul construieşte fiecare text în parte astfel încât cuvântul să fie şi veritabil păstrător al memoriei propriei sale origini dar, în egală măsură, să se transforme, dacă lectura este făcută adecvat, şi într-un întreg continent de semnificaţii posibile – care se pot extinde mereu. De aici, desigur, şi titlul cărţii: demiurgul devine chiar el o adevărată reflectare a tuturor potenţialităţilor limbajului, a posibilităţilor pe care lumea înconjurătoare le oferă poetului pentru a fi, astfel, mai bine definite, traduse sau percepute. Poezia însăşi se dovedeşte a oferi, tratată în acest fel, nu doar o altă (şi altfel!) de imagine a lumii, ci şi o veritabilă transcriere a sensurilor, o alternativă pentru ceea ce nu poate fi rostit decât în forma versului.      

Poet, pictor şi fotograf spaniol, născut în 1963 la Orihuela (Alicante), José María Piñeiro Gutiérrez este specialist în filosofie şi istoria artelor. A publicat volumul de versuri El légamo de las estrellas, o plachetă de aforisme (Hilas de papiro) şi una de poezii (Margen Harmónico). Numeroase creaţii ale sale au fost incluse în antologii lirice tipărite la Alicante şi la Murcia. În ultimele decenii, a colaborat frecvent la revista Salamandra din Madrid şi la alte prestigioase publicaţii culturale spaniole, precum Ágora, Luna de Papel, Letras de Deusto, fiind şi membru fondator al revistei de creaţie şi critică literară Empireuma din Alicante. S-a afirmat, de asemenea, prin expoziţiile de pictură şi fotografie pe care le-a organizat, atât singur, cât şi în colaborare cu alţi artişti iberici contemporani.

Volumul de faţă este împărţit în trei secvenţe, prima fiind dedicată mai cu seamă cuvântului, iar celelalte două punând accentul pe relaţia dintre trup şi suflet şi necesitatea de a stabili întotdeauna un echilibru între acestea. Prin urmare, poemele, organizate astfel, vor avea un sens ascendent, ca şi cum totul s-ar îndrepta, în lirica lui José María Piñeiro, spre însăşi originea luminii solare. Fără îndoială, poetul ştie foarte bine că lumina este noţiunea privilegiată pe care Hölderlin o utiliza ca pe instrumentul fundamental al cunoaşterii, ea fiind de natură a deschide toate orizonturile, altfel imposibil de atins, dar şi de a exprima sentimentul marelui mister universal. Dar, cu toate posibilele influenţe pe care şi le-a asumat pe deplin, lirica lui José María Piñeiro reuşeşte să-şi păstreze individualitatea, iar poetul descoperă de fiecare dată acele mijloace pentru a-şi afirma glasul propriu. Domeniul estetic nu mai e, deci, pentru el, un simplu refugiu livresc, ci capătă necesara formă pentru a recontextualiza realitatea unui lirism de substanţă, ce deschide calea cititorului către o realitate mereu multiplă, populată cu metafore şi simboluri care se cer descifrate cu grijă, la fiecare nouă lectură. Autorul se raportează, implicit, nu doar la deja amintita estetică mallarméană, ci şi la poezia marelui romantism, precum şi la permanenta nevoie de inovare formală şi de conţinut a suprarealismului, însă îl citeşte adesea, iar lucrul acesta e benefic pentru creaţia sa, şi pe Lezama Lima, cu poetica sa neobarocă, atât de importantă pentru spaţiul cultural hispan contemporan. Dincolo de toate acestea, însă, Profano Demiurgo vorbeşte extrem de convingător, deşi niciodată discursiv ori retoric, despre locul şi rolul poeziei în lumea zilelor noastre, José María Piñeiro sugerând la tot pasul că celebrarea existenţei în toate datele sale este unica opţiune / acţiune ce poate scăpa fiinţa umană de (sub) teroarea timpului şi de risipirea în neantul grabei cotidiene, aşa cum se vede din poemul sugestiv intitulat Nu există văluri austere pentru frumuseţe: „Nu există văluri austere pentru frumuseţe,/ nici presupuse armonii care să lipsească/ din mesajul supranatural al ploii atunci când începe să cadă./ Teoria, cea care crede că ne cunoaşte, ştie doar cifre, date tehnice,/ Adevărate centre comerciale de desfacere a conceptelor./ Clipa de acum e frumuseţea posibilă, ocazia de a înfrunta timpul risipindu-l,/ Şi ceea ce clipa ne descoperă, mireasmă a eternităţii.”    

Confirmând credinţa autorului în polisemia enunţului poetic, versurile lui José María Piñeiro se supun, nu o dată, rigorilor poemului cu formă fixă, dar, deopotrivă, demonstrează capacitatea autorului de a experimenta neobosit la nivelul limbajului. Se structurează, astfel, „textele multiplicabile”, după cum le numeşte poetul, menite a sublinia fie nevoia de evaziune a fiinţei umane, fie aceea de retragere în turnul de fildeş – al poeziei – ca unică soluţie de rezolvare a dilemelor existenţiale şi a tuturor crizelor identificabile la nivelul fiecărei existenţe, ori la acela al universului, privit global. Coeziunea ansamblului este determinată, prin urmare, mai mult de limbaj decât de nivelul strict tematic, poetul situându-se, în acest fel, în buna descendenţă a lui Octavio Paz, cel care susţinea că, în fond, „toate poemele spun acelaşi lucru, dar fiecare poem este unic.”   

José María Piñeiro, Profano Demiurgo, Universidad de Alicante, 2013