Legendele generate de Mişcarea Rugul Aprins/ de Marius Vasileanu
Una dintre cele mai stranii legende puse pe seama Mişcării Rugul Aprins este cea legată de icoana care a dat pare-se şi numele grupării, icoană intitulată „Rugul Aprins al Maicii Domnului”, tot astfel numindu-se în tribunal şi asociaţia înfiinţată în anii ’40 de Sandu Tudor împreună cu prietenii săi de suflet.
Nu se ştie cu exactitate cum a ajuns această icoană la scriitorul Sandu Tudor, devenit spre finalul vieţii ieroschimonah cu numele de Daniil. Există mărturii care susţin că icoana existentă astăzi în biserica Mănăstirii Antim din Bucureşti ar fi fost adusă chiar de Sandu Tudor cu ocazia pelerinajului său la Muntele Athos. Alţi martori ai vremii spun că icoana ar fi fost adusă de Părintele Ioan Kulâghin, monahul rus refugiat de la Odessa, care fugind de armatele bolşevice a locuit o vreme la Mănăstirea Cernica, fiind ulterior prins şi deportat în URSS. În fine, alţii susţin că şi Sandu Tudor şi Pr. Ioan cel Străin (Ioan Kulâghin), ar fi adus fiecare câte o icoană cu aceeaşi tematică – întâlnindu-se astfel simbolic pe multiple planuri. Devenit duhovnic al Mişcării Rugul Aprins, Pr. Ioan Kulâghin avea să-i confere dimensiuni puţin înţelese sau măcar bănuite.
Cert este că celebra icoană se afla şi la întâlnirile personalităţilor care făceau parte din Grupul Rugul Aprins. Ba chiar, susţin unii, era adusă în mod special de Sandu Tudor, devenit în primă instanţă monahul Agathon, apoi, ca ieroschimonah, Daniil, şi la întâlnirile mai mult sau mai puţin discrete care se petreceau în casa profesorului Alexandru (numit Codin) Mironescu. Aceste întruniri s-au prelungit evident şi după interzicerea asociaţiilor cu caracter religios petrecută în anul 1948, prin instalarea în forţă a comunismului, până la arestarea celor care urmau să facă parte din lotul Alexandru Teodorescu (numele din acte al lui Sandu Tudor), inclusiv al lui Codin Mironescu şi a fiului acestuia, Şerban, care era doar student în anul intrării în puşcărie (1958).
Icoana se găsea aşadar şi în casa profesorului Alexandru Mironescu. Există relatari ale unei întâlniri deosebite petrecută în această casă în care veneau în mod constant pentru dialoguri cultural-spirituale oameni de seamă precum: poetul Vasile Voiculescu, Paul Sterian, Ştefan Todiraşcu, Sandu Tudor, Pr. Benedict Ghiuş, Pr. Andrei Scrima etc. La aceştia se adăugau tineri creatori, studenţi ş.a.m.d. De aici au fost arestaţi în noaptea de 13 spre 14 iunie 1958 şi Alexandru Mironescu, alături de fiul său Şerban, şi Pr. Daniil (Sandu Tudor) aflat pentru câteva zile prin Bucureşti în scurtele sale descinderi de la Schitul Rarău (Suceava) unde slujea ca stareţ. Aici au fost ultimile clipe de libertate lumească ale Pr. Daniil, întrucât avea să moară în închisoarea de la Aiud în anul 1962.
Ei bine, întâlnirea la care facem referire se petrecuse cu câţiva ani mai devreme şi a fost binecuvântată de prezenţa Pr. Ilie Cleopa ajuns şi el cu treburi prin Bucureşti. Acesta a fost invitatul familiei Mironescu, prilej cu care au fost de faţă alte câteva persoane. Deja foarte apreciat în mediile intelectuale, Pr. Cleopa era stareţ la Mănăstirea Slatina, şi se dovedise deja un foarte bun orator. Fără îndoială că a fost invitat să spună un cuvânt de folos duhovnicesc. Aici intervine ceea ce în antropologie poartă numele de legendă urbană, chiar dacă stilul în care decurgeau aceste întruniri era mai apropiat de cel patristic decât de obişnuitul cenaclu ori de salonul parizian. Este adevărat, fiind în plină prigoană comunistă, invitaţii nu discutau politică decât accidental, iar pretextul era cu precădere cel literar.
Legenda spune că după ce Pr. Ilie Cleopa a cuvântat o vreme, icoana prezentă, desigur, în aceeaşi încăpere, a început a scoate sunete ciudate, precum un straniu cântec şi s-ar fi mişcat. Şi de aici a pornit şi povestea – relatări şi înflorituri ulterioare, au făcut legătura între prezenţa Pr. Cleopa, harul său, indubitabil, şi semnele ciudate generate de icoană. Chibiţii care relatează periodic evenimentul îl enumeră printre minunile – fără doar şi poate, reale şi nenumărate – petrecute în preajma Pr. Ilie Cleopa, marele duhovnic din Moldova.
Dar cazul este ceva mai complex. Din entuziasm şi lipsă de informaţii, puţină lume ia în considerare faptul că în realitate icoana respectivă avea uneori un „comportament” ciudat în casa familiei Mironescu. Dovadă stau versurile unui intim al familiei Mironescu, puţin cunoscutul poet creştin Paul Sterian care scrie astfel într-un poem intitulat „Cântec de veselie” (vezi volumul „Cântarea treptelor”, Editura Elion, 2000, p. 58-62): “Cum stam în dulcea casei tale strană, / Un înger se izbi de-acea Icoană / Ce numai tu şi soaţa ta, din când / În când, aţi auzit-o, rând pe rând / O aripă de înger cântăreţ / Atinse tetracordul din păreţi, / Şi-am auzit, urechea nu ne minte, Cu toţi sonore, dulci acorduri sfinte. / Înfioraţi privirăm către Rugul / Aprins ce-şi revărsase meşteşugul”...
Nota bene: în versurile următoare poetul precizează că de faţă era doar el alături de cei patru membri ai familiei Mironescu (părinţii şi cei doi copii), abia ulterior sosind alte câteva persoane, dar nicidecum Pr. Cleopa. Aceasta vine în sprijinul ipotezei că icoana genera, pare-se, fenomene ciudate şi în alte ocazii. Fapt confirmat astăzi, inclusiv subsemnatului, în discuţii private, de membrii familiei Mironescu care mai trăiesc. Aceste fenomene nu par să se fi petrecut însă şi la Mănăstirea Antim, acolo unde se află această icoană de multe decenii (presupunând că ar fi aceeaşi).
Să ne înţelegem, aceasta nu diminuează nicidecum miracolele – felurite – petrecute în preajma acestei icoane, dimpotrivă. Nuanţele sunt însă necesare, acolo unde există. Fără îndoială că şi pentru familia Mironescu sau pentru poetul Paul Sterian aflat în vizită, oameni cu pregătire carteziană, dincolo de profunda credinţă care-i anima s-a pus problema unor explicaţii terestre. Iată de unde şi precizarea poetului, atunci când miracolul s-a repetat după mai multe minute de tăcere, precizare şi uimire care ţine loc de orice încheiere: „«- Să fie, poate dincolo de zid, / Vre o pendulă cu zvoniri de lied? / - De ce nu bate ceasul decât rar, Şi doar din când în când fără amar?» / Să cercetăm? Icoană, hai, ne mustră! O, Toma, fapta ta de mult ilustră/ Mai bine-ar fi ca să ne ruşineze: / Cine-auzi, la ce să cerceteze? Crezură unii fără să audă./ Dar noi am auzit cântarea, rudă / Cu-acea uimire ce nu are seamăn, / Un sunet care-n lume n-are geamăn!”