Biografii comantate (XXI). Francisco Bahamonde Franco, dictatorul monarhist/ de Călin Hentea

Autor: Calin Hentea 11.07.2013

Repere biografice. Provenind dintr-o familie relativ modestă, Franco a urmat din adolescenţă cariera militară. S-a afirmat în reorganizarea Legiunii străine spaniole în 1920-1922 şi apoi în represiunea franco-spaniolă a mişcării lui Abd-el-Krim din Maroc (1921-1926), ajungând astfel cel mai tânăr general din armata spaniolă şi din Europa.

La 16 februarie 1936 s-au confruntat în alegeri Frontul Popular coalizând partidele de stânga şi Frontul Naţional al formaţiunilor de dreapta, câştigate la scor strâns de Frontul Popular. Acesta a trecut la reforme politice şi economice inacceptabile pentru dreapta spaniolă care avea drept vârf de lance Biserica catolică şi armata. În februarie 1936 sub conducerea generalului Emilio Mola (1887-1937) s-a format o conspiraţie militară anti-republicană, la care Franco a aderat abia la 18 iulie 1936 prin pronunciamento. Astfel el a preluat comanda puternicei armate spaniole din Maroc şi a început în sudul Spaniei ofensiva pentru răsturnarea guvernului republican, declanşând astfel Războiul civil. La 21 septembrie 1936, la reuniunea generalilor de lângă Salamanca, Franco a fost ales comandant şef al armatei naţionaliste, iar la 1 octombrie 1936 a fost proclamat la Burgos drept generalissimo şi şef al statului, Jefe del Estado. Scăpând de potenţialii săi rivali politici, Franco a putut unifica la 19 aprilie 1937 Falanga spaniolă, carliştii şi alte mici formaţiuni de dreapta în propriul partid Falange Espanola Tradicionalista y de la Juntas Ofensivas Nacional Sindicalistas (FET y de las JONS) devenit unicul partid acceptat după 1939.

Franco a cucerit rând pe rând oraşele spaniole, cu sprijinul militar masiv în personal şi tehnică (avioanele germane ale „Legiunii Condor” şi forţele motorizate italiene din Corpo Truppe Volontarie) trimis de Hitler şi Mussolini. Barcelona a căzut în ianuarie 1939, iar Madridul, rămas izolat, s-a predat în martie 1939, astfel încât pe 1 aprilie a putut fi proclamată victoria fascistă în Războiul civil spaniol. În ciuda presiunilor lui Hitler, Franco şi-a declarat şi menţinut cu multă abilitate neutralitatea în război. Pe fondul tensiunilor politice şi ideologice ale Războiului Rece, anti-comunismul fervent al lui Franco şi poziţia geostrategică importantă a Spaniei au dus la încheierea unei alianţe în 1953 cu Statele Unite sub administraţia preşedintelui Eisenhower pentru stabilirea de baze americane în Peninsula Iberică, urmată de primirea ţării în Organizaţia Naţiunilor Unite în 1955. În 1953 regimul franchist a fost recunoscut şi de Vatican. Permiţând măsuri economice de liberalizare stabilite de tehnocraţi în locul miniştrilor fideli ideologic, Franco a deschis în 1959 calea unui miracol economic spaniol, Spania cea sărăcită de după război cunoscând un boom ce a durat până în 1974. Prin Legea succesiunii din 1947, Franco şi-a asumat prerogativa desemnării unui succesor regal al său, iar în 1969 l-a desemnat pe prinţul Juan Carlos de Bourbon, nepotul regelui Alfonso al XIII-lea, pentru a duce mai departe moştenirea sa dictatorială de dreapta după moartea sa în 1975. Chiar şi guvernele socialiste spaniole care au ajuns la putere după moartea lui Franco au fost extrem de prudente în a redeschide rănile trecutului franchist prin comemorări dureroase sau răzbunări, fiind respectat un pacto del olvido, în numele fragilei democraţii proaspăt instaurate (Paul Preston, 2006, Spanish Civil War, Harper Perennial, p.12)

Contribuţii. Cultul personalităţii lui Franco, cu toată propaganda aferentă acestuia, a început imediat după ce şeful armatei spaniole din Maroc a fost ales la 21 septembrie 1936 la Salamanca comandant suprem al forţelor naţionaliste, iar pe 1 octombrie, Generalissim. Din acel moment teritoriul spaniol aflat sub controlul forţelor naţionaliste a fost împânzit cu afişe, panouri şi diferite alte însemne care-l prezentau pe Franco drept salvatorul ţării de pericolul iminent şi real (reprezentat de republicani) al complotului iudeo-masono-bolşevic, care, înainte de a domina întreaga Europă occidentală, îşi alesese Spania catolică drept primă ţintă. Aceasta fusese de fapt şi linia de persuasiune pe care puternica presă de dreapta o susţinuse împotriva stângii spaniole (comunişti, socialişti, troţkişti) încă de la proclamarea celei de-a doua Republici. Cultul personalităţii lui Franco a fost susţinut şi prin conexiunile propagandistice stabilite între acesta şi gloriosul trecut imperial al Spaniei, precum şi prin similitudinile stabilite între Reconquista Spaniei de la maurii infideli şi recucerirea teritoriului spaniol de sub stăpânirea „hoardelor comuniste” comandate de Moscova. Simbolul franchist afişat la toate ocaziile publice a fost „jugul şi săgeţile” menit să stabilească legătura între tradiţia trecutului şi gloria prezentului, aşa cum retorica franchistă combina trimiteri la regii medievali Ferdinand şi Isabella cu referinţe la nazism şi fascism (Preston 2006, pp. 17, 222-223).

Proaspăt proclamatul Generalissim şi Jefe del Estado şi-a asumat (chiar şi în documente) titluri precum Caudillo de Espagna, iar uneori El Caudillo de la Ultima Cruzada y de la Hispanidad sau El Caudillo de la Guerra de Liberation contra el Comunismo y sus Complices. La fel ca şi în cazul propagandei hitleriste, Franco a adoptat sloganul „Un stat! O ţară! Un şef! Franco! Franco! Franco!”. Salutul în armata naţionalistă era ¡Viva Franco! ¡Arriba Espana!, iar pe pereţii zidurilor au fost înscipţionate mesaje precum „Onoare - Franco, Credinţă - Franco, Autoritate - Franco, Justiţie - Franco, Eficacitate - Franco, Inteligenţă - Franco, Voinţă - Franco, Austeritate - Franco” (Preston, 2006, p 226). În 1963 monedele de pesetas purtau efigia lui Franco cu menţiunea „Francisco Franco, liderul Spaniei prin graţia lui Dumnezeu”.

Viziunea lui Franco despre Războiul civil a fost una extrem de simplă şi categorică, fiind impusă drept unică interpretare acceptată în Spania după 1939: o luptă între Patria (tabăra naţionalistă) şi anti-Patria (tabăra republicană), republicanii fiind descrişi în termeni din sfera psiho-patologiei care justificau purificarea, adică execuţiile în masă ale acestora (Preston, 2006, p. 305). De altfel, atunci când era sigur de victorie, Franco a declarat, pe 7 noiembrie 1938, unui ziarist american că după război „nu vor fi medieri deoarece criminalii şi victimele nu pot trăi împreună” (Preston, 2006, p. 293). Propaganda prin teroare şi intimidare practicată de regimul lui Franco împotriva oricărei forme de opoziţie s-a concretizat şi prin execuţii, închisori, lagăre şi batalioane de muncă forţată, prezentate drept rezultatul unei justiţii scrupuloase şi înţelegătoare practicate de Caudillo (Preston, 2006, p. 317).

Statuarea unei perspective unice, franchiste, asupra Războiului civil spaniol a fost făcută şi prin publicarea unei masive „Istorii a Cruciadei” în care învingătorilor naţionalişti le-a fost rezervată întreaga glorie şi eroismul, iar învinşilor republicani le-au fost atribuite atrocităţile sadice şi barbariile (Preston, 2006, pp. 4,9). După război, propaganda regimului şi cenzura presei au fost încredinţate unei direcţii speciale a presei şi propagandei, iar normele rigide ale moralei catolice au fost impuse în materie de film, spectacole sau chiar la costumele de baie (Cull, 2003, Propaganda and Mass Persuation. A Historical Encyclopedia, ABC-CLIO, p. 376). Viaţa de zi cu zi în Spania franchistă a devenit austeră şi puritană, conformă canoanelor catolice. Femeilor le era recomandată înscrierea în organizaţia falangistă Seccion Femenina, lor fiindu-le atribuit doar rolul de a ţine rostul casei şi de a procrea luptători falangişti (întocmai precum în regimul nazist). Chiar în timpul războiului, Franco a creat Radio Nacional de Espana care a rămas principalul post de radio al ţării, iar televiziunea a fost introdusă în 1956, devenind semnificativă ca impact abia în anii 60. Toţi aceşti vectori de comunicare media din sectorul de stat, împreună cu cei privaţi, s-au aflat însă sub un strict control al regimului (Cull, 2003, p. 377). 

Evaluări. Evaluările post-mortem ale lui Franco (Preston, 2006, p. 208) îl prezintă drept un militar mediocru, care a luat decizii controversate, dar care a fost un politician şi un propagandist abil ce a ştiut să-şi urmărească interesele şi să-şi atingă obiectivele politice. În acest sens, politica sa declarată în timpul Războiului civil a fost aceea de a cuceri nu teritorii, ci de a supune populaţii (apud Preston, 2006, p. 274). Ideologia lui Franco a fost un amalgam de idei al grupurilor politice componente a taberei naţionaliste de dreapta, pornind de la biserica catolică, continuând cu facţiunile monarhiste şi terminând cu cele ce exprimau interesele marilor latifundiari şi ale burgheziei spaniole. (Preston, 2006, pp. 224-226). Pe de altă parte, potrivit ultimelor sale exprimări, dictatorul Franco ajunsese să creadă în clişeele propriei sale propagande atunci când afirma că el nu a urât pe nimeni altcineva decât pe duşmanii Spaniei (Preston, 2006, p. 317).

 

Francisco Bahamonde Franco: născut pe 4 decembrie 1892 la El Ferrol – decedat pe 20 noiembrie 1975 la Madrid, dictator al Spaniei