Virginia Andreescu Haret, prima femeie arhitect din România (I)/ de Emanuel Bădescu. GALERIE FOTO

Autor: Emanuel Badescu 18.07.2013

Trecem zilnic pe lângă case cochete, blocuri cu stil şi palate somptuoase şi, uneori, ne întrebăm: cine sunt autorii lor? Foarte rar întâlnim semnătura arhitectului, de parcă în această branşă nu există conceptul de autor. În apropierea Academiei, chiar în vecinătatea Palatului Cantacuzino, un bloc cu şase etaje, dar şi cu stil, porneşte din Calea Victoriei şi înaintează vreo cincizeci de metri pe Strada Frumoasă. Răsfoind, întâmplător, albumul de fotografii dedicat de soţ Virginiei Haret, l-am întâlnit alături de multe alte clădiri bucureştene cunoscute, frumoase ori impozante, realizate de această doamnă. Blocul ce mi-a atras atenţia, prima ei creaţie, a fost construit în anul 1922 în cadrul Societăţii „Construcţia Modernă”. Date biografice am găsit, din fericire, în arhiva Spiru şi Radu Haret, precum şi în articolul lui Radu Haret: „Virginia Sp. Haret-Andreescu (1894-1962), prima româncă arhitect”, publicat în Revista Muzeelor din 1982, nr.2, p. 65-67.

Am aflat că s-a născut în Bucureşti în 9/22 iunie 1894 şi că era nepoată de frate a marelui pictor Ion Andreescu (numele real fiind Dobrescu). Rămasă orfană de mamă la doar 9 ani, eleva a trebuit să se dedice şi îngrijirii celor trei fraţi mai mici. Având înclinare spre disciplină, a reuşit să treacă peste acest handicap şi să facă liceul în particular, iar în anul 1912, după obţinerea diplomei de bacalaureat la Liceul Mihai Viteazul, să intre prima la examenul de admitere al Şcoalei de Arhitectură din Bucureşti. Notele obţinute relevă o studentă strălucită, remarcată de Petre Antonescu, profesorul care a inclus-o în echipa sa şi sub a cărui coordonare a lucrat pe şantierele numeroaselor clădiri proiectate de el. În 6 iulie 1919 proiectul ei de diplomă cu tema „O Academie de Arte Frumoase” a obţinut calificativul maxim: „admis cu menţiunea foarte bine”. I s-a decernat diploma cu numărul 62 pe 1919. Era „prima diplomă de arhitect atribuită unei femei” în România, pe plan mondial fiind a patra în ordine cronologică! Proiectul a fost prezentat la Expoziţia absolvenţilor Şcoalei de Arhitectură ţinută la Ateneul Român în anul 1925 şi a fost distins cu premiul Ministerului Instrucţiunii Publice.

De remarcat că, în paralel cu Şcoala de Arhitectură, Virginia Andreescu urmase şi cursurile profesorului pictor Hipolit Strâmbu de la Academia de Arte Frumoase. Un an mai târziu, la insistenţele profesorului Strâmbu, a organizat o expoziţie cuprinzând 66 de schiţe, desene şi acuarele. 28 dintre ele au fost achiziţionate de Comisia Monumentelor Istorice şi expuse în sălile acestei instituţii de pe Strada Berthelot, alte 8 fiind cumpărate de Academie, figurând alături de catalog în colecţiile Cabinetului de Stampe. Succesul expoziţiei nu a mirat pe nimeni. Calificativul acordat de comisie diplomei de arhitect o propulsase în Comisiunea Monumentelor Istorice ca desenator de relevee şi îi aflăm semnătura în Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, an X-XIV, în cadrul studiului profesorului arhitect Nicolae Ghika-Budeşti, „Arhitectura Bisericii Domneşti” din Curtea de Argeş, pe figurile 120a, alături de I. Mihail,120b şi 120c (în original notat greşit cu „a”). Alături de profesorul Ghika-Budeşti a colaborat şi la ilustrarea lucrării „Evoluţia arhitecturii în Muntenia”, vol. I, Fasc.. 53-54, Pl. XV-fig-44 şi Pl.XVI-fig. 45. editată în 1927.

Revenind la Comisiunea Monumentelor Istorice, ar fi de remarcat că a activat doar între anii 1919-1921. În primăvara anului 1922 a participat la o excursie de studii a arhitecţilor şi elevilor-arhitecţi în Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor, pe care a  comentat-o într-o „Dare de Seamă cu schiţe şi desene” publicată în revista „Artele Frumoase”, apoi, cu banii obţinuţi din vânzarea lucrărilor în expoziţia amintită şi-a finanţat şi o călătorie de studii în Italia. La Roma a lucrat un an şi jumătate în atelierul profesorului Gr. Bargelini, însă a participat ca desenator şi la săpături arheologice împreună cu profesorul Montechi şi cu membrii Societăţii „Fra i cultori dell arhitettura e arheologia”. Cum obişnuia, a urmat în paralel şi cursurile Secţiei „Decoraţie de interior” din cadrul Şcolii Superioare de Arhitectură din Roma, pe care le-a absolvit strălucit.

Revenită în ţară în a doua jumătate a anului 1923, s-a angajat în Serviciul Tehnic al Ministerului Instrucţiunii Publice, activând până în anul 1947, când a fost pensionată. A lucrat în sectorul construcţiilor şcolare, ajungând repede mâna dreaptă a arhitectului şef Ion Pompilian (1872-1938), profesor la Şcoala de Arhitectură. După planurile sale au fost construite impunătoarele clădiri ale liceelor „Gheorghe Şincai”(1924-1928), aripa din Calea Şerban-Vodă şi „Cantemir Vodă”(1926-1929), aripa de pe Str. Viitor 60, pentru a nu cita decât realizările în domeniu din Capitală. Se cuvine o subliniere: în urma executării a 40 de proiecte, a ajuns prima femeie care a atins gradul de Arhitect Inspector General din România! Nu poate, aşadar, să surprindă că, de-a lungul anilor, a participat ca delegat al Societăţii Arhitecţilor Români sau al Ministerului Instrucţiunii Publice la diverse întruniri şi congrese de specialitate: Congresul AGIR de la Cernăuţi din 1925, urmat de congresele de la Roma, Paris şi Bruxelles, ori de la Moscova, desfăşurat în 1937, la care a fost invitată de Uniunea Arhitecţilor din URSS.

Viaţa personală a arhitectei a cunoscut o traiectorie fericită în 1928, anul căsătoriei cu inginerul şi matematicianul Spiru Haret, nepotul ilustrului astronom şi ministru penelist, cel care a pus bazele învăţământului naţional performant, astăzi în pericol de americanizare, şi al naşterii viitorului profesor inginer Radu Haret. Genealogia soţului merită a fi expusă pe scurt. Mama lui, Ana C. Haret, sora savantului, fusese căsătorită cu Iosif Gold, inginerul şef al Eforiei Spitalelor Civile din Bucureşti, la rândul lui fiul inginerului braşovean Samuel Carol Goll (Golld, Gold), catolic de origine bavareză, şi al Adelaidei Burelli, nepoata ilustrului arhitect Gaetano Burelli din secolul al XIX-lea. Pentru a evita confuziile într-o epocă de efervescenţă a românismului, urmaşii lui Iosif Gold au optat pentru numele Haret, între ei figurând şi cunoscutul alpinist Mihai Haret.