Adrian Vasilescu, BNR: De ce nu renunţăm la euro

Astăzi, în România, se înmulţesc vocile care rostesc răspicat un verdict: „Nu mai e o soluţie trecerea la euro!“…

Aşa să fie? Şi atunci de ce, acum câţiva ani, erau românii atât de preocupaţi de schimbarea leului cu moneda unică europeană? Desigur, această preocupare avea o raţiune. Imediat după 22 decembrie ’89, la cumpăna istoriei, viaţa ne-a învăţat să alergăm după valută. Înţeleseserăm că valuta forte, atunci ca de altfel şi acum, are rol de „cheie universală“: deschidea orice fel de uşă. Iar societatea românească, în drumul spre o altă condiţie economică, avea în faţă o mulţime de uşi încuiate. Aveam nevoie de dolari pentru importurile de resurse energetice, de materii prime, de tehnologii avansate, chiar şi de alimente. De dolari avea nevoie şi Banca Naţională, pentru a-şi reîntregi rezervele internaţionale în absenţa cărora convertibilitatea leului nu ar fi fost mai mult decât un vis.

O vreme, imediat după decembrie ’89, ochii noştri au privit numai spre dolari. Mai întâi, societatea românească a operat cu două feluri de dolari: unul „ieftin“ şi altul „scump“. Dolarul ieftin, de 60 de lei, era folosit pentru importurile aşa-numite esenţiale. Mai bine de 80% din totalul importurilor (energie, materii prime, tehnologii, furaje, alimente de bază) beneficiau de dolari de 60 de lei. Dolarul scump, ce se tot scumpea, circula pe o piaţă socotită periferică. Dar liberă. Importurile de bunuri de consum se făceau la preţul de piaţă al dolarului. Şi tot la preţ de piaţă erau procuraţi dolarii de care avea nevoie populaţia, fie pentru călătorii în străinătate sau diferite mici afaceri, fie pentru a-şi preschimba leii într-o valută sigură.

Abia unificarea cursurilor a limpezit apele. Iniţial, au fost făcute operaţiuni cu dolari de 180 de lei. A fost preţul unic de… pornire. Pentru că preţul dolarului a început să fie calculat zilnic pe piaţa valutară. Rezultând din „împăcarea“ cererii şi ofertei de valută. Cererea – extrem de mare – reprezenta cu deosebire necesarul de dolari pentru importuri. Oferta însă – restrânsă – se constituia la nivelul disponibilului de dolari asigurat de exportatori.

Au fost timpuri grele. Ani la rând, când se apropia iarna, începea panica. Veneau vapoarele cu păcură în portul Constanţa şi nu descărcau marfa fiindcă nu aveam cu ce să plătim. Era penurie de valută. Telefoanele din bănci se înroşeau. Erau solicitate împrumuturi de pe piaţa externă: de 50 sau de 100 de milioane de dolari. Împrumuturile de la FMI erau aşteptate ca pâinea caldă. Toată nebunia asta a durat mult timp.

Apoi, au fost făcuţi paşi noi. Mai întâi a avansat liberalizarea cursului valutar. După care a urmat convertibilitatea de cont curent a leului. A fost deschisă piaţa. A început să vină capital. Banca Naţională şi-a făcut rezervă cumpărând valută de pe piaţa internă. La început dolari, pe urmă euro. Treptat, s-a ajuns la un proces de însănătoşire a monedei naţionale. A fost desăvârşită convertibilitatea de cont curent a leului, principalul avantaj fiind creşterea de câteva ori a rezervei valutare. De peste graniţe, an de an – între 2004 şi 2008 – valuta venea în valuri. În jur de 20 de miliarde de euro anual. Mai cu seamă după ce, în septembrie 2006, România a desăvârşit liberalizarea contului de capital, proces ce a deschis drumul intrării ţării în Uniunea Europeană. Totodată, au fost stabilizate pieţele monetară şi valutară.

Valuta, într-o bună măsură, ne-a fost de folos. Economia a luat avânt. PIB-ul a crescut ani la rând. Inflaţia a fost adusă sub control, chiar dacă, comparativ cu alte ţări, continua să fie mare. Multe lucruri începuseră să se schimbe în ţară. În toamna lui 2008 s-a rupt însă filmul. Criza globală a redus fluxul de bani. Băncile au încetinit creditarea. Creşterea economică şi-a redus viteza.

Nevoia de valută a fost o mare lecţie. Când societatea românească a înţeles că euro ar putea fi propria noastră valută, a îmbrăţişat proiectul. Criza însă – pe fondul pierderilor de teren ale monedei euro – a produs o mare descurajare. Dar crizele vin şi trec.

Acest articol a apărut în ediţia tipărită a Ziarului Financiar din data de 31.07.2013