Şi-a pus credibilitatea în joc în locul altora. Mugur Isărescu plăteşte acum pentru ce n-a făcut în urmă cu şase - şapte ani

Guvernatorul BNR Mugur Isărescu spune: 1) Noi nu apărăm băncile în cazul contractelor abuzive, ci apărăm interesele deponenţilor ( adică banii lor depuşi la bancă - n.red.) şi stabilitatea sistemului bancar; 2) Băncile dau cu împrumut, nu banii lor, ci banii deponenţilor. Băncile nu depun banii din depozite dintr-un seif de unde să-i scoată şi cu dobândă, ci împrumută cu mai multă sau mai puţină abilitate clienţilor. Aşa funcţionează băncile.

Ca o legătură directă între cele două, dacă BNR apără interesele deponenţilor, iar băncile împrumută către alţii banii deponenţilor, ar trebui ca Banca Naţională să se intereseze  cum, unde şi către cine se duc banii deponenţilor prin credite pentru a nu ajunge să plătească în final factura pentru deciziile bancherilor comerciali. Şi aici mă refer şi la factura pe care o plăteşte acum guvernatorul Isărescu prin faptul că este nevoit să iasă public în faţă, cu credibilitatea lui pentru a da explicaţii pentru deciziile altora, pentru contractele făcute de bănci care au o influenţă financiară asupra întregului sistem bancar şi a găsi cele mai neverosimile justificări de ce lucrurile trebuie lăsate moarte în cazul contractelor abuzive: clauzele abuzive sau neabuzive sunt contracte pe care le-au semnat oamenii care au luat credite. Tot într-un stat de drept, când semnezi ceva îţi asumi.

În primul rând aceste contracte erau standard şi nu puteau fi negociate. În al doilea rând să-i ceri marii majorităţi a clienţilor persoane fizice să înţeleagă ce-i cu riscul valutar, ce-i cu riscul economic, ce sunt comisioanele de administrare şi de gestiune e prea mult. Problema nu este la client, ci la bancă, pentru că i-a vândut un produs sofisticat şi nu i-a calculat corect riscul la care se expune şi cum se încadrează în el, în funcţie de evenimente. Dacă bancherii ar fi luat în considerare riscul valutar pentru client, nu pentru bancă, că ar putea urma o depreciere de 25-35% atunci când cursul era 3,5-3,7 lei pentru un euro, atunci poate jumătate din debitori nu s-ar mai fi încadrat în condiţiile de primire a unui credit. Acest risc valutar trebuie să-l calculeze banca, pentru că dispune de analişti şi cunoştinţe de piaţă, nu clientul. Când băncile au dat credite în franci elveţieni, riscul trebuia calculat de către bancă nu de către client. Dar băncile au preferat să ignore acest lucru, au vândut credite în euro şi în franci elveţieni pe bandă rulantă, şi-au făcut planul, iar acum îl împing pe Mugur Isărescu să-i apere pe toate canalele plus să aducă justificări de ce trebuie ca aceste procese să se desfăşoare direct la Curtea Supremă de Justiţie şi nu în tribunale.

Isărescu aduce în discuţie necesitatea  stabilităţii sistemului, că dacă ar câştiga debitorii în cazul contractelor abuzive băncile ar trebui să plătească circa 5 miliarde de lei (1,1 miliarde de euro) şi ar fi foarte greu. Dar care e diferenţa între această sumă şi faptul că bancherii au dat credite fără garanţii persoanelor fizice, din care recuperează numai 5% sau chiar deloc. Conform ultimelor date statistice pe luna iunie publicate de BNR, credite de 7,5 miliarde de lei acordate populaţiei de către bănci au şanse de recuperare zero. Bancherii şi-au calculat atât de bine riscul încât în numai patru ani au pierdut din aceste credite 7,5 miliarde de lei. Dacă bancherii, care trebuie să aibă experienţă de ani de zile, care au modele şi matrice din cele mai sofisticate, care sunt evaluate şi aprobate de BNR, au putut să provoace o asemenea pierdere acţionarilor, ce cunoştinţe economice poţi să ceri debitorilor să aibă? Dar vorba guvernatorului: în orice stat de drept când semnezi ceva îţi asumi.

Dar dacă avocatul Piperea sau oricare alt avocat demonstrează în instanţă că acest calcul al riscurilor trebuia făcut de către bancă nu de către client, care nu aveam cunoştinţele necesare să-şi evalueze capacitatea de rambursare în funcţie de modificarea condiţiilor de piaţă? În străinătate sunt acum procese prin care băncile de investiţii sunt date în judecată că au vândut clienţilor, sofisticaţi nu ca la noi fără cultură financiară, produse toxice şi că nu le-au prezentat toate riscurile asociate. Iar câteodată mai câştigă clienţii.

Dacă guvernatorul spune că misiunea Băncii Naţionale este de apăra depondeţii şi stabilitatea sistemului, nu băncile, poate ar fi trebuit să urmărească începând de acum şase-şapte ani cum dau dau băncile credite şi cui, cum sunt calculate dobânzile, cum arată contractele din punct de vedere juridic şi care sunt riscurile asociate, pornind de la faptul că în marea lor majoritate românii nu au cultură financiară şi nu ştiu la ce se înhamă când iau un credit, nu pe ideea ai semnat, plăteşti. Dacă ar fi urmărit aceste aspecte, poate sistemul bancar românesc nu ar fi fost pe podium în Europa în privinţa ratei creditelor neperformante, care a ajuns la 20%, nu ar fi marcat pierderi ucigătoare şi nu ar avea un cost de credit atât de ridicat din cauza provizioanelor pe care băncile trebuie să le constituie pentru a acoperi creditele neperformante.

Acest articol a apărut în ediţia tipărită a Ziarului Financiar din data de 12.08.2013