Biografii comentate (XXVII). Saddam Hussein, un dictator sângeros/ de Călin Hentea

Autor: Calin Hentea 22.08.2013

Contribuţii. Pentru a putea stăpâni o ţară de multă vreme divizată din punct de vedere etnic, religios, social şi economic între suniţi şi şiiţi, între kurzi şi arabi, între nomazi şi ţărani şi între şefi de trib rurali şi negustori urbani, Saddam Hussein a recurs la teroare prin intermediul poliţiei sale secrete, la cultul personalităţii dezvoltat în cele mai variate forme, precum şi la implementarea unei serii programe educativ-sanitare şi administrative de emancipare economică şi socială a ţării. Pe de altă parte, Saddam a avut un deosebit simţ al ”străzilor arabe”, care l-a ajutat să manipuleze mulţimile arabe, fiind influenţat de naţionalismul pan-arab al preşedintelui egiptean Gamal Abdel Nasser.

Cultul personalităţii lui Saddam Hussein. Încă de la începutul regimului său, Saddam a promis irakienilor un deceniu de onoare şi împliniri care vor rivaliza cu trecutul glorios al ţării. Propaganda sa a accentuat constant referinţele la antichitate, Saddam ordonând reconstruirea Babilonului: pentru aceasta au fost fabricate milioane de cărămizi purtând însemnele sale, întocmai precum vechii conducători asirieni (Cipkowski, 1992, Understanding the Crisis in the Persian Gulf, New York, John Wiley & Sons, pp. 40-41). Saddam însuşi s-a comparat adesea cu regele Nabucodonosor, dar a pretins că se trage din cel de-al patrulea calif al Bagdadului (Cull, 2003, Propaganda and Mass Persuation. A Historical Encyclopedia, ABC-CLIO p. 170), iar în 1988 a organizat chiar şi un Festival internaţional al Babilonului, având drept motto ”De la Nabucodonosor la Saddam Hussein, Babilonul se ridică din nou”. În Irak au apărut numeroase picturi murale sau afişe ce combinau vechiul stil antic cu realismul socialist în portretizarea lui Saddam în diferite ipostaze glorios-simbilice (Taylor, 1992, War and the Media. Propaganda and Persuation in the Gulf War, Manchester University Press p. 23), fie ca beduin - imagine destinată ţăranilor, fie în costum european cu puşca în mână - reprezentând un lider modern şi puternic, fie în uniformă de general - pentru a sugera un conducător militar victorios, fie ca un musulman devotat credinţeiîn Islam.

Nu au fost uitate nici ipostazele umane, de familie, cu Saddam zâmbind în mijlocul familiei, cu copii in braţe, în ţinută sport, toate trimiţând către clişeul părintelui bun al naţiunii irakiene. Portetele sale au împânzit Irakul, în şcoli, pieţe, aeroport, magazine, birouri şi chiar pe bancnote. Responsabilul cu imaginea sa publică în tipărituri a fost poetul şi jurnalistul Abdul Amir Malla (Cull, 2003, p. 170). Marele ”Arc al victoriei” (două mâini ţinând săbii încrucişate) construit la Bagdad în 1989 pentru comemorarea victoriei împotriva Iranului a fost ordonat chiar de Saddam pentru a-i simboliza puterea totală într-un amalgam de artă pop, simbolism religios şi militarist (Jowett & O’Donnell, 2006, Propaganda and Persuasion,  Sage Publications, p. 302). Parte a cultului personalităţii sale au fost şi spectacolele electorale ale celor două referendumuri pe care le-a organizat în 1995 şi 2002 şi pe care le-a câştigat desigur în cvasitotalitate. Mereu suspicios şi bănuitor la adresa celor din jurul său, consideraţi drept potenţiali rivali la putere, Saddam a delegat chiar şi responsabilităţile propagandei mai multor departamente ale partidului şi statului, astfel încât nimeni în afara sa să nu deţină controlul total. Totodată la fel ca în orice sistem distatorial, Saddam a instituit un control total al mass-media, televiziunea şi radioul fiind gestionate prin intermediul unei structuri specializate din cadrul Ministerului Culturii şi Informaţiilor.

Propaganda de război condusă de Saddam. Dictatorul irakian a încercat să-şi construiască imaginea nu doar a unui strălucit comandant militar, dar şi a unui maestru al propagandei desfăşurate îndeosebi pe timp de criză şi război în raport cu duşmanii sau aliaţii săi. Cu toate că în 1990-1991 Saddam a recurs la reţete propagandistice abile, de natură să-i asigure un succes politic în confruntarea sa cu Occidentul şi îndeosebi cu Statele Unite, propaganda sa a cunoscut imediat după invadarea Kuweitului, eşec după eşec. Nu a reuşit să-i intimideze pe americani cu ”Mama tuturor bătăliilor” ameninţându-i cu un mare număr de pierderi în rândul soldaţilor, exploatând aşa numitul ”sindrom al Vietnamului”. Nu a reuşit să submineze opinia publică occidentală, ci dimpotrivă a înverşunat-o şi mai tare prin jocul de şantaj cu ostatecii, îndeosebi britanici, pasageri ai zborului BA 149 surprinşi de invazia irakiană în Kuweit (Taylor, 1992, p. 6). Nu a reuşit să fisureze Coaliţia internaţională din care făceau parte şi state arabe (Arabia Saudită) prin introducerea problemei palestinienilor în ecuaţia negocierilor privind retragerea din Kuweit. Nici atacurile cu rachete Scud asupra Israelului ce urmăreau provocarea unei reacţii militare a acestuia ce ar fi putut atrage părăsirea Coaliţiei de către statele arabe, nu au avut efectele politice scontate, Scud-urile fiind contracarate propagandistic în media internaţională prin rachetele americane Patriot, iar Israelul a fost convins să nu intervină în conflict.

O inovaţie propagandistică a lui Saddam a fost permisiunea şi facilităţile acordate postului de televiziune CNN (apoi şi altor jurnalişti la sfârşitul lui ianuarie 1991) de a rămâne în Bagdad şi de a transmite de acolo live, chiar şi după expirarea ultimatumului ONU şi începerea bombardamentelor aliate pe 17 ianuarie 1991: dictatorul spera că imaginile ororilor inevitabile ale războiului asupra civililor înfăţişate la televizor opiniei publice occidentale va determina conducerea Coaliţiei oprirea raidurilor sau spargerea alianţelor (Taylor, 1992, pp. 88-91). Întradevăr incidentele ”pagubelor colaterale” provocate de bombardamentele aliate asupra civililor irakieni (precum episodul al aşa zisei fabrici de lapte pentru copii) au provocat emoţie în rândul opiniei publice occidentale, la fel ca şi prezentarea la televiziunea irakiană a piloţilor americani capturaţi, dar ele au fost rapid demontate de mass-media internaţională dominată de trusturile de presă americane şi britanice. Nici în prezent nu este elucidată complet implicarea nemijlocită a lui Saddam Hussein în campaniile de propagandă atât cele din timp de pace, dar mai ales de război sau în decizia de a permite CNN-ului să rămână în Bagdad după 15 ianuarie 1991 (Jowett & O’Donnell, 2006, p. 307). 

După înfrângerea suferită în Războiul din 1991, proclamată din nou drept o altă ”victorie”, Saddam a reuşit să se menţină la putere încă doisprezece ani, trecând la o represiune nemiloasă a revoltelor interne (şiite, kurde), jucând pe muchie de cuţit cu inspectorii ONU privind deţinerea armelor de nimicire în masă şi pozând pentru atragerea sprijinului lumii islamice, într-un musulman devotat care şi-a donat chiar o parte din sânge pentru scrierea Coranului cu acesta, drept mulţumire că Allah l-a scăpat de atâtea primejdii şi conspiraţii. Obiectivul principal al propagandei lui Saddam a fost aceea de a-i convinge în primul rând pe concetăţenii săi ce sufereau consecinţele embargoului economic internaţional, dar şi întreaga comunitate arabă că el este cel care a reuşit să-i sfideze pe infidelii şi puternicii americani şi occidentali, iar sancţiunile economice aplicate împotriva sa de ONU sunt nedrepte, la fel ca şi loviturile aeriene americano-britanice (Cull, 2003, p. 171).

Chiar şi în delicata problemă a posesiei armelor de nimicire în masă şi a colaborării sale cu organizaţia teroristă Al Quaeda, Saddam nu a reuşit, la momentul respectiv, să convingă comunitatea internaţională în faţa acuzaţiilor formulate de preşedintele George W. Bush şi premierul britanic Tony Blair. Nu i-a fost de folos nici interviul de trei ore pe care Dan Rather, veteranul CNN din 1991 i l-a luat pentru CBS News pe 24 februarie 2003, cu o lună înainte de invazia Irakului ce avea să ducă la răsturnarea, capturarea, judecarea şi executarea sa. În războiul din 2003, Saddam a apărut puţin în public, lăsând sarcina propagandei pe seama ridicolului său ministru al informaţiilor Mohammed Saeed al Sahhaf. Filmul capturării sale, ale cărei detalii sunt incomplet elucidate, ce a făcut înconjurul lumii i-au demolat definitiv imaginea de mare şi atotputernic conducător al Irakului şi lumii arabe pe care a încercat tot timpul să şi-o construiască.

Evaluări. Saddam Hussein a făcut parte din galeria celor mai demonizaţi, la nivel global, şefi de stat postbelici precum Stalin, Miloşevici, Ceauşescu, Idi Amin, Pol Pot etc. Multe aspecte esenţiale ale războaielor împotriva Irakului şi ale implicării sale nu vor putea fi relevate datorită clasificării documentelor, dar Saddam Hussein rămâne drept un alt exemplu de dictator care nu a putut nici să-şi atingă scopurile şi nici să-şi ascundă crimele prin propagandă, atât faţă de concetăţenii săi, cât şi pe plan internaţional. Într-unul dintre profilele ce i-au fost întocmite de presa occidentală se afirma: ”ceea ce îl face pe Saddam atât de periculos este această combinaţie de personalitate politică - ambiţia mesianică de putere nelimitată, absenţa conştiinţei, agresivitatea neînfrânată şi o concepţie paranoică. O personalitate caracterizată de un narcisism malign” (apud Owen, 2009, Bolnavi la putere, Corint, p. 276).

 

Născut la Tikrit, 28 aprilie 1937 – decedat la Bagdad, 30 decembrie 2006, preşedinte dictator al Irakului (16 iulie 1979 - 9 aprilie 2003)