Germania este tot mai dependentă de gazele Rusiei, iar puterea militară a Chinei nu impresionează pentru că nimeni n-a văzut-o în acţiune

În cazul Germaniei, aversiunea faţă de război căpătată de socie­tate după Al Doilea Răz­boi Mondial este cea mai evidentă explicaţie. Cancelarul Angela Merkel vrea să câştige cel de al treilea mandat în alegerile din septem­brie. Însă nu poate fi ignorat faptul că Germania, în fuga ei de energia nu­cle­ară, de­vi­ne tot mai depen­dentă de ga­ze­le naturale im­portate din Rusia, cel mai puternic aliat al Siriei.

În 2011, Rusia a asi­gu­rat peste 60% din im­porturile de gaze na­tu­rale ale Ger­maniei şi 40% din consumul to­tal de gaze, potrivit naturalgaseurope.com. Depen­denţa de gazele ruseşti va creşte în următorii ani doarece după criza nu­cleară din Japonia din 2011, Merkel s-a angajat să închidă treptat toate reac­toa­rele nucleare ale ţării. Până la matu­ra­­rea sectorului energiei regenerabile, ga­­zele ruseşti vor fi folosite pentru satis­fa­ce­rea nece­sarului de energie convenţională.

Rusia acoperă, de asemenea, 25% din necesarul de cărbune caloric al Germaniei. Petrolul importat are o pondere de 93% în consumul naţional. În războiul din Libia din 2011, Berlinul a decis că ţara nu va participa la atacurile armate ale NATO. Libia este cel mai mare furnizor de petrol pentru Germania, după Rusia, iar în această lumină decizia de a sta pe tuşă este de înţeles. În acel conflict Moscova s-a opus hotărât intervenţiei armate, iar influenţa rusească asupra neutralităţii germane nu poate fi exclusă.

La fel ar putea fi în cazul Siriei. Merkel a condamnat atacurile cu arme chimice ale armatei siriene, dar rezistă presiunilor de a se alătura Statelor Unite, Marii Britanii şi Franţei într-un atac armat. Germania a refuzat, de asemenea, să-i înarmeze pe rebelii sirieni. Rusia a avertizat că o intervenţie militară ar avea „consecinţe catastrofale“ în regiune.

Trebuie amintit că refuzul cancela­rului Gerhard Schroeder de a implica Germania în războiul din Irak din urmă cu zece ani a contribuit la victoria sa în alegerile din 2002. Rusia a con­dam­nat atunci interven­ţia aliaţilor.
 

Un neamţ de top la curtea ţarului Rusiei

Pentru a înţelege mai bine re­laţiile ruso-germane care gravi­tea­ză în ju­rul gaze­lor naturale trebuie amin­­tit că Schroeder este acum preşe­dintele consiliu­lui acţionari­lor consor­ţiu­lui Nord Stream, care ad­minis­trea­ză gazo­duc­tul omo­nim ce alimen­tează Ger­ma­nia cu gaze ru­seşti. Acţionarul ma­jo­ri­tar este gru­pul rus Gazprom, care de­­ţine 51% din ac­ţiuni. Companiile ger­­mane de gaze na­tu­rale Winther­shall şi E.ON Ruhrgas con­trolează ambele câte 15,5% din ac­ţiuni. Schroe­­der a fost angajat de Gazprom să conducă Nord Stream la câteva luni de la părăsirea funcţiei de can­celar, în 2005. Pentru servicii de con­­sul­tanţă, Schroe­der primeşte un mi­lion de euro pe an de la consorţiul Nord Stream.

Gerhard Schroeder, (stânga) fostul cancelar al Germaniei, a fost recrutat de grupul rus Gazprom şi este acum preşedintele acţionarilor consorţiului Nord Stream, de la care primeşte un milion de euro pe an. Gazoductul Nord Stream transportă în Germania gaze ruseşti livrate de Gazprom.

Proiectul, de 7,4 miliarde euro, a fost inaugurat în noiembrie 2011 în Ger­ma­nia de Merkel în prezenţa preşe­din­telui rus Dmitri Medvedev. Când a pri­mit vizita lui Vladimir Putin, pe atunci pre­­mier, cancelarul a declarat că Ger­ma­­­nia vrea ca Rusia „să fie un furnizor ma­jor de gaze naturale. Europa şi Rusia sunt parteneri strategici cu un potenţial departe de a fi epuizat“.

Nord Stream este de departe cel mai mediatizat proiect ruso-german, însă altele, care scapă titlurilor din ziare, arată că legăturile bilaterale sunt mult mai puternice. Adesea prin Gazprom Rusia a ţesut o reţea com­ple­xă de alian­ţe cu com­pa­nii ger­ma­ne financiare, de ener­gie, in­dus­triale şi de tehno­lo­gie. Cooperarea inclu­de de la fon­duri offshore şi parte­ne­riate conduse din In­sule­le Cayman la operaţiuni fi­nanciare mai mult sau mai puţin trans­parente în New York, Berlin şi Mos­cova. Germa­nia este cea mai mare piaţă din UE pentru Gazprom.
 

Orientul Mijlociu este vital pentru siguranţa energetică a Chinei

China este a doua mare putere militară a lumii, judecând după chel­tu­ieli, şi principalul concurent al Statelor Unite în lupta pentru influenţa globală. Orientul Mijlociu este cea mai mare sursă de petrol pentru a doua econo­mie mondială, iar fără ţiţeiul arab creş­te­rea Chinei s-ar împotmoli, notează agen­ţia Thomson Reuters. Jumătate din im­por­tu­rile de petrol ale Chinei din pri­mele şap­te luni au venit din regiune, prin­ci­palii furnizori fiind Arabia Sau­dită, Iran, Irak, Oman şi Emiratele Arabe Unite, ţări cu poziţii contrare în pri­vinţa Siriei. Dacă acest stat nu pre­zin­tă un interes de­osebit, Orien­tul Mijlo­ciu este o miză uria­şă pen­tru Beijing, iar prin protejarea sta­­bilităţii în regiune China îşi pro­te­jea­ză si­gu­ran­ţa energe­tică. Prin urmare, pen­­tru Chi­na Orientul Mijlociu este o mi­ză mai mare decât pentru alte puteri mondiale.

Generalul-maior în rezervă Luo Yuan, una dintre cele mai mediatizate figuri militare ale Chinei, a afirmat anul trecut pentru publicaţia oficială Ziarul Poporului că având de mult petrol ca miză „nu putem considera că proble­mele Siriei şi Iranului nu au nimic de-a face cu noi“.

Cu toate acestea, până în prezent China s-a rezumat doar la a insista că nu spri­­jină şi nici nu protejează regimul pre­­şe­dintelui sirian Bashar al-Assad şi spune că s-a opus doar rezoluţiilor ONU, despre care crede că ar fi în­ră­u­tăţit criza. Şi China nici nu poate face mai mult, consideră analiştii, deoarece nu are o influenţă economică semni­fi­ca­ti­vă în regiune şi nici o forţă armată tes­ta­tă în condiţii reale. Aviaţia face rapid pro­grese în tehnologia stealth, iar ma­ri­na militară şi-a lansat primul portavion, dar ultimul război în care armata chi­ne­ză şi-a etalat forţa a fost cel din Viet­nam, iar atunci nu a impresionat. Navele de război chineze au participat la patru­le­le contra piraţilor de pe coasta Soma­li­ei, dar pentru evacuarea cetăţenilor chi­nezi din Libia în timpul războiului din 2011 China a fost forţată să se baze­ze mai ales pe transportul maritim de linie.

Acest articol a apărut în ediţia tipărită a Ziarului Financiar din data de 30.08.2013