Pictura lui Miron Duca/ de Ovidiu Pecican

Autor: Ovidiu Pecican 19.09.2013

Odată cu Miron Duca (n. în 1952), expresionismul abstract al picturii româneşti a atins, încă devreme, cote de altitudine ce nu pot fi trecute cu vederea. Recunoaşterea acestei realităţi nu a întârziat prea mult, artistul deţinând încă din 1993 Premiul Naţional pentru Pictură al U.A.P. din România. Dar, dincolo de formele oficiale, mai importantă este anturarea plasticianului în propriul habitat, la Bistriţa. Înconjurat de colegi şi prieteni de aceeaşi vocaţie, el este celebrat ca unul dintre „greii” oraşului în materie de arte. Şi asta pe bună dreptate: în plină formă artistică şi atingând maturitatea de creaţie, plasticianul duce o viaţă de atelier efervescentă, care i-a oferit, de altfel, şi substanţa albumului Ritmuri ale timpului, semnat Oliv Mircea şi Emil Cira (2011).

Fastuoasa trecere în revistă pe care o oferă această ofrandă livrescă pune în lumină nu atât etapele unei creaţii abundente şi de mare diversitate pulsională, cât paleta vastă a unui talent ale cărui obiectivări pe pânză ţin seama de o bogată şi frământată viaţă interioară, pentru care formele, ritmurile şi culorile sunt uneltele expresive.

În cazul constelaţiilor lui Miron Duca, adevărate diagrame care pot porni din proximitatea vârtejurilor lui Turner, poposind într-o zonă a fundalurilor impresioniste şi ajungând mai departe până într-o proximitate potenţială cu Juan Miro, privitorul este invitat să lase deoparte decriptările savante, ghidate de raţiune şi de intuiţii hermeneutice, scufundându-se într-o stare poetică ce poate lua şi chipuri ale melancoliei, dar şi ale pasionalităţii dezlănţuite.

Epicul iese din discuţie dintru început, poveştile care se spun sunt ori subliminale, ori dilatate macroscopic dintr-o zonăp în care infinitezimalul se poate confunda cu uşurinţă cu jocul constelaţiilor cosmice, reamintind că universul mic îl cuprinde pe cel mare, şi invers. Pe palierul  plasticii lui Miron Duca nicio literaturizare nu pare pozibilă. Suntem în zona în care formele germinează, într-o atemporalitate arhetipală, unde sufletul stă lipit de cromatică, iar ritmurile diverselor nuanţe şi estompări nasc mai degrabă o muzică.

Într-o evoluţie artistică de acest tip, unde bogăţia sugestiilor este soră cu ambiguitatea lor, iar frumuseţea vizează privirile dincolo de limitele limbajului articulat, nuanţele de Hades şi cele de Paradis se învecinează şi tind să constituie, împreună, o maieutică anistorică, tinzând parcă să anuleze antinomiile, transformându-le, de multe ori, în complementarităţi. Plutirile lui Miron Duca peste miriadele de configurări pe care sensibilitatea lui le extrage de dincolo de vizibil, dăruindu-le acestuia, aduc în minte, vrând-nevrând, faimosul adagiu sacru „Şi Duhul se purta pe deasupra apelor”. Uneori, suprapuneri de semne, succesiuni de puncte, de linii, de tuşe anarhice, ori chiar ondulări de misterioase grafeme ce ar dori să comunice un sens, dar care par să înregistreze doar seismografia penelului purtat de un impuls baroc de patinator pe suprafaţa pânzei, par exerciţii propuse de o minte virginală, dar inteligentă, proaspăt aterizată pe pământ, de a inventa căi obiectivate de comunicare. Chiar şi atunci însă dominanta rămâne, neîndoielnic, fluxul energetic şi cel afectiv pe care, cu ajutorul uneltelor meseriei, talentul artistului le emite către companionul, mereu privilegiat, al acestui demers perseverent şi solitar: privitorul.

În acest fel, se poate crede că Miron Duca nu face decât să aducă la vedere un soi de jurnal de nespus al unei subiectivităţi agile, atente la misterele începuturilor fiziologice, metafizice şi intelectual-terestre ale unei umanităţi abia izgonite din amniosul divin, recuperând o primordialitate al cărei izvor s-ar prea putea să fie numai el însuşi, dar care îşi găseşte cu uşurinţă ecoul într-un public de trestii foşnitoare…