Biografii comentate (XXXII). Joseph McCarthy, vânătorul de vrăjitoare comuniste/ de Călin Hentea

Repere biografice. Viitorul senator american era tipul băiatului de la ţară în salopetă, care mergea la oraş să vândă ouă, urmând şcoala cu o singură sala de clasă din localitate. El a ajuns totuşi să termine facultatea de drept la Universitatea Marquette în 1935, pe baza unei bune memorii şi tocelii înaintea examenelor. McCarthy nu a avut prea mult succes ca avocat specializat în divorţuri, dar fiind un tip perseverent, a reuşit să ajungă în 1939 cel mai tânăr judecător de circumscripţie în Wisconsin (Parrish, 2002, Enciclopedia Războiului Rece, Univers Enciclopedic, p.192). Cabotin în comportament şi foarte vocal în retorică, McCarthy a reuşit în 1946 să obţină o surprinzătoare victorie asupra lui Robert LaFollette Jr. în alegerile primare republicane, câştigând apoi detaşat fotoliul senatorial de Wisconsin în faţa contracandidatului democrat, devenind la 38 de ani cel mai tânăr senator american. În primul său mandat McCarthy s-a remarcat doar prin eticheta de cel mai prost senator, acordată de reporterii acreditaţi la Congresul SUA, astfel încât realegerea sa în 1952 era puţin probabilă. După patru ani de furibundă retorică anticomunistă, consumată mai ales în media, sub foma aşa numitei vânători de vrăjitoare, în decembrie 1954, credibilitatea şi autoritatea politică a lui McCarthy s-au prăbuşit la fel de repede cum au crescut, împotriva senatorul de Wisconsin fiind votată o moţiune - rezultată în urma unor investigaţii senatoriale - prin care era condamnat pentru ofense aduse chiar Senatului american. Trei ani mai târziu ignorat de public şi media, McCarthy, alcoolic înveterat, a murit de hepatită acută, la 48 de ani.

Contribuţii. Contextul politic al epocii. La sfârşitul anilor 40, polarizarea dreapta-stânga, capitalism-comunism ajunsese într-o fază în care orice personalitate publică era obligată să opteze pentru înregimentarea ideologică într-o tabără sau alta: neutralitatea, îndoiala, echidistanţa politică nu mai erau cu putinţă. Pe acest fundal de maximă încrâncenare şi intoleranţă ideologică şi propagandistică, într-o vreme în care neîncrederea şi suspiciunea reciprocă deveniseră coordonate de bază ale relaţiilor internaţionale, în Statele Unite a apărut mcCarthy-ismul. Sordida „vânătoare de vrăjitoare” a senatorului de Wisconsin a avut loc într-un climat în care simpla manifestare a simpatiei pentru „Duşman” - fost nazist, devenit comunist, sub titulatura de „Ameninţarea roşie” - devenise echivalentă cu simpatia faţă de diavol (Taylor, 1995, Munition of the Mind, Manchester University Press, p. 259).

Activitatea lui McCarthy. Aflat în căutarea unei idei salvatoare pentru campania sa electorală, McCarthy a primit-o de la părintele Edmund Walsh, preşedinte al Georgetown University School of Foreign Service: aceea de a aborda problema comunismului în expansiune. Astfel McCarthy a ajuns să afirme în discursul din 9 februarie 1950 din Wheeling (Virginia de Vest) la Clubul republican Districtual Ohio al Femeilor în existenţa unei liste - niciodată divulgată - cu 205 (ulterior 207, apoi, 57 şi din nou 81) de persoane care ar lucra în Departamentul de stat american condus de democratul Dan Achenson, şi care ar fi fost membri ai partidului comunist sau simpatizanţi ai acestuia şi implicit spioni sovietici. Senatul a numit un comitet condus de senatorul Millard Tydings (1890-1961) pentru verificarea gravelor acuzaţii ce păreau credibile în ochii multor americani; acesta a raportat la 17 iulie 1950 că nu a găsit nici o dovadă a celor afirmate de McCarthy. Nici vorbă ca acesta să se descurajeze în susţinerea vitriolantelor sale acuzaţii, fiind acompaniat de media americană, astfel încât în 1952 el a fost reales senator cu 54% din voturi.

În următorii patru ani Joseph McCarthy a exercitat o considerabilă influenţă asupra vieţii politice americane prin virulenta sa retorică anti-comunistă pusă în valoare de mass-media. În calitate de preşedinte a subcomitetului permanent de anchetă senatorială anticomunistă el s-a aflat în centrul a mai multor campanii de demascare a unor comunişti - niciodată dovediţi - infiltraţi nu numai în Departamentul de Stat, dar şi în postul de radio Vocea Americii, în cadrul Agenţiei de Informare a SUA (USIA), dar chiar şi în armată. Audierile Armată-McCarthy din 1954, televizate în direct de postul ABC, au durat treizeci şi şase de zile şi s-au terminat cu un fiasco total de imagine pentru temutul vânător de vrăjitoare comuniste în momentul în care avocatul apărării Joseph Welch (1890-1960) l-a contracarat cu simpla întrebare: „Chiar nu aveţi nici un pic de simţ al decenţei, domnule?” (Cull, 2003, Propaganda and Mass Persuation. A Historical Encyclopedia, ABC-CLIO, pp. 243-244). Vădit încurcat, lipsit de dovezi, McCarthy nu a mai avut replică. În plus, jurnalistul Edward R. Murrow declanşase în martie 1954 o puternică campanie de demascare a demagogiei şi abuzurilor lui McCarthy în cadrul emisiunii sale See It Now transmisă la postul de televiziune CBS. Atât de puternică a fost trauma politică creată de sordidul senator McCarthy, încât ea a generat termenul de mccarthyism (inventat de caricaturistul lui „Washington Post” Herbert Block) care înseamnă „recurgerea în scopuri politice, la atacuri cu caracter de senzaţie la adresa unor persoane care sunt acuzate, fără temei, de aşa-zisă neloialitate şi contra cărora se folosesc probe îndoielnice sau nerelevante” (Parrish, 2002, p. 193) .

Evaluări. McCarthy a fost oglinda suspiciunilor şi angoaselor epocii sale, dat fiind că însuşi preşedintele Harry Truman a folosit tehnici de persuasiune asemănătoare pentru a convinge poporul american asupra realităţilor Războiului Rece; senatorul de Wisconsin le-a utilizat însă dincolo de limitele oricărei decenţe. Ca nimeni altul, McCarthy a ştiut să valorifice în folosul carierei sale temerile postbelice ale americanilor privind noile ameninţări la adresa securităţii naţionale în condiţiile încă tulburi ale unui posibil război nuclear şi atac prin surprindere din partea sovieticilor, care tocmai le furaseră secretele bombei atomice. Astfel, McCarthy a folosit din plin aşa numita „tehnică a marii minciuni”, constând în repetarea unui neadevăr până când acesta începea să fie considerat drept plauzibil. Acuzaţiile sale s-au bazat de fapt doar pe zvonuri şi şoapte transformate în dovezi şi prin extinderea aplicării conceptului de „vinovat prin asociere sau contagiune”, conform căruia oricine avea de-a face cu o persoană acuzată a fi un comunist, putea fi la rândul ei supusă aceleiaşi acuzaţii fiind în consecinţă dată afară din serviciu (Cole, 1998, International Encyclopedia of Propaganda, Fitzroy Deaborn Publishers p. 462). Cu toate că se pot stabili unele similitudini între prigoana stalinistă şi modul stalinist de stabilire a vinovăţiilor şi vânătoarea de vrăjitoare comuniste din Statele Unite între 1950 şi 1954, trebuie stabilite unele distincţii fundamentale: între acestea cea mai importantă ar fi aceea că teroarea stalinistă, spre deosebire de cea mccarthystă, a constituit o politică de stat aplicată în proporţie de masă de către toate instituţiile statului sovietic cu responsabilităţi în domeniul justiţiei, ordinii publice şi securităţii naţionale; victimele staliniste sfârşeau îndeobşte în faţa plutonului de execuţie sau în lagăr, spre deosebire de victimele mccarthyste care sufereau traume morale şi profesionale. Dimpotrivă, cei care îl privesc pe senatorul Joseph McCarthy drept un campion al democraţiei şi capitalismului, al principiilor tradiţionale americane, îl consideră drept o victimă a unei perfide campanii de demonizare, a propagandei cercurilor de stânga (liberale).

Cazul de mare răsunet al soţilor Rosenberg judecaţi şi executaţi pe 19 iunie 1953 pentru a fi spionat şi transmis Uniunii Sovietice secretele bombei atomice, confesiunea spionului sovietic Klaus Fuchs (1911-1988) sunt folosite de susţinătorii postum ai lui McCarthy pentru a argumenta acuzaţiile de comunism, niciodată dovedite, ale acestuia. Mai mult decât atât, ei invocă dosarele Venona (despre spionajul sovietic desfăşurat în SUA şi Marea Britanie în timpul celui de-al Doilea Război Mondial) dezvăluite în 1995, pentru a afirma că McCarthy a avut dreptate în cele mai multe cazuri. Chiar şi filmul lui George Clooney „Noapte bună şi noroc” a ajuns să fie calificat drept o piesă ordinară de propagandă, denigratoare a curajosului McCarthy.

Intregat în atmosfera angoasantă şi trendurile politice de la începutul anilor 50, McCarthy şi curentul politic generat de el, trebuie recunoscute drept un important factor inhibator al oricăror simpatii sau manifestări comuniste în Statele Unite, îndeosebi în rândul artiştilor şi intelectualilor, aşa cum se întâmpla în acei ani în Franţa şi Italia. Pe de altă parte, chiar preşedintele SUA, Harry Truman, a afirmat nu o dată că prin politica sa McCarthy servea de fapt interesele sovietice subminând politica externă americană, iar succesorul acestuia, republicanul Dwight Eisenhower, a spus răspicat că aproba ţelurile lui McCarthy, dar nu şi metodele acestuia.

Joseph McCarthy - născut pe 14 noiembrie 1908, Wisconsin – decedat pe 2 mai 1957, Betsheba Naval Hospital, Washington, senator american şi propagandist anticomunist