Berlin 1961 (I)/ de Fred Kempe

Autor: Ziarul de Duminica 03.10.2013

Istoricii au analizat Criza cubaneză a rachetelor nucleare din 1962 mult mai profund decât Criza Berlinului, care izbucnise cu un an înainte – scrie Generalul Brent Scowcroft în prefaţa cărţii lui Fred Kempe „Berlin 1961”, din care vom prezenta câteva fragmente în această lună. În ciuda atenţiei ce i s-a acordat crizei cubaneze, ceea ce s-a petrecut la Berlin a influenţat în mod mult mai hotărâtor felul în care s-a modelat perioada dintre sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial în 1945, pe de o parte, şi unificarea Germaniei şi dizolvarea Uniunii Sovietice în 1990 şi 1991, pe de alta. Revolta berlineză din august 1961 a fost cea care a ancorat Războiul Rece în ostilitatea care va persista încă trei decenii, făcându-ne să rămânem închistaţi în obiceiuri, proceduri şi suspiciuni care aveau să se stingă doar odată cu căderea Zidului, la 9 noiembrie 1989.

În plus, prima criză a evidenţiat o tensiune deosebită. Potrivit părerii lui William Kaufman, un strateg al administraţiei Kennedy, care a lucrat atât la soluţionarea crizei berlineze, cât şi a celei cubaneze, „Berlinul a reprezentat cel mai grav moment din Războiul Rece. Deşi am participat intens la Criza rachetelor nucleare din Cuba, personal, am considerat că înfruntarea berlineză, îndeosebi după ridicarea zidului, unde tancurile sovietice şi cele americane s-au confruntat practic faţă în faţă, cu tunurile pregătite de tragere, a fost o situaţie mai periculoasă. La câteva zile de la izbucnirea crizei cubaneze, am avut indicii clare că ruşii nu aveau intenţia de a ne împinge până în pragul unui război...”

„În cazul crizei berlineze, nu am avut aceeaşi senzaţie.”

Contribuţia lui Fred Kempe la descifrarea cât mai limpede a acelei perioade este valoroasă prin faptul că ea combină calităţile de povestitor ale unui jurnalist aflat la faţa locului, aptitudinile analitice ale unui om de ştiinţă în domeniul politicii şi utilizarea ca istoric a unor documente americane, sovietice şi germane desecretizate pentru a oferi o înţelegere unică a forţelor şi persoanelor care se află la originea construirii Zidului Berlinului – emblematica barieră care a ajuns să simbolizeze dezbinarea adusă de Războiul Rece.

Din păcate, istoria nu ne dezvăluie ce alte soluţii ar fi existat. Cu toate acestea, această importantă lucrare a lui Kempe îndeamnă cititorul să reflecteze la întrebările cruciale privind Criza Berlinului care, la rândul ei, dă naştere unor probleme mai mari, referitoare la conducerea americană la nivelul preşedintelui.

Se putea pune capăt Războiului Rece mai devreme dacă Preşedintele John F. Kennedy ar fi stabilit altfel de relaţii cu Nikita Hruşciov? În orele de început ale administraţiei Kennedy, Hruşciov a eliberat piloţi americani capturaţi, a permis publicarea în ziarele sovietice a versiunii necenzurate a cuvântării inaugurale a lui Kennedy, şi, în cazul transmisiunilor posturilor de radio Europa Liberă şi Libertatea, a redus bruiajul efectuat de către stat. Ar fi putut Kennedy să pună mai deplin la încercare posibilităţile deschise de gesturile conciliatorii ale lui Hruşciov? În cazul în care Kennedy ar fi tratat altfel cu Hruşciov la Summit-ul de la Viena din iunie 1961, conducătorul sovietic ar fi respins ideea de a închide graniţa Berlinului două luni mai târziu?

Sau, pe de altă parte, aşa cum au sugerat unii analişti: Este posibil să considerăm acceptarea de către Kennedy a ridicării de către comunişti a Zidului în august 1961 drept cea mai preferabilă dintre soluţiile nefericite într-o lume pândită de primejdii? Kennedy a făcut binecunoscuta observaţie că prefera un zid războiului – şi el avea motive să creadă că aceea era alternativa cu care se confrunta.

Acestea nu sunt chestiuni minore.

O altă întrebare ridicată de prezentarea captivantă a lui Kempe este dacă noi, peste ani şi ani, vom putea privi Războiul Rece într-un mod mai nuanţat decât o facem în prezent. Războiul Rece nu a însemnat pur şi simplu o răcire a relaţiilor cu o Uniune Sovietică dornică să domine lumea; el a fost impus şi de o serie de interpretări eronate care s-au susţinut una pe alta privind intenţiile celeilalte părţi. În Berlin 1961, prezentarea erorilor apărute în comunicare şi înţelegere între Statele Unite şi Uniunea Sovietică într-un moment crucial dă naştere întrebării dacă nu cumva am fi putut obţine rezultate mai bune în cazul în care am fi înţeles mai clar forţele interne, economice, politice şi nu numai, care l-au silit pe rivalul nostru să adopte o asemenea atitudine.

Acestea sunt întrebări speculative la care nimeni nu poate răspunde cu certitudine. Cu toate acestea, analizarea lor în contextul lucrării este relevantă pentru abordarea viitorului, precum şi pentru a înţelege trecutul. În paginile care urmează există indicii şi avertismente care sunt deosebit de actuale pentru primul mandat al altui comandant suprem tânăr şi lipsit de experienţă, Preşedintele Barack Obama, care, ca şi Kennedy, a venit la Casa Albă cu o agendă politică dornică să abordeze adversarii noştri cu mai multă pricepere şi să înţeleagă mai bine ce se află dincolo de conflictele aparent insolubile pentru a le putea soluţiona mai eficient.

Cunosc personal astfel de chestiuni şi provocări din perioada în care Statele Unite trata cu liderul sovietic Mihail Gorbaciov, când am ocupat postul de consilier pentru probleme de securitate naţională la Casa Albă, în mandatul Preşedintelui George W. Bush.

Cei doi preşedinţi americani care au negociat cu Gorbaciov, Bush şi Ronald Reagan, erau oameni care se deosebeau foarte mult. Cu toate acestea, amândoi au înţeles că nimic nu era mai important în încercarea de a pune capăt Războiului Rece decât modalităţile în care ei discutau cu omologul lor sovietic.

În ciuda faptului că a etichetat Uniunea Sovietică drept „imperiu al răului”, Preşedintele Reagan a avut cinci întâlniri la vârf cu Gorbaciov şi a convenit nenumărate acorduri concrete care au contribuit la întărirea încrederii dintre cele două ţări. Cum Zidul Berlinului a căzut în 1989, iar noi am acţionat pentru realizarea unificării Germaniei, Preşedintele Bush a rezistat tentaţiei de a exulta sau de a se bate cu pumnul în piept pentru acea reuşită. El a transmise cu consecvenţă mesajul că ambele părţi aveau de câştigat dacă Războiul Rece se sfârşea. Dovedind o asemenea moderaţie în declaraţiile sale publice, Bush a evitat să le ofere adversarilor lui Gorbaciov din Biroul Politic motive pentru a schimba politicile promovate de el sau de a-l îndepărta din funcţie.

Nu putem decât să speculăm dacă un Kennedy mai dur sau mai conciliant ar fi putut să modifice istoria în Berlinul anului 1961. Se poate afirma în mod indiscutabil că evenimentele petrecute în acel an au făcut ca Războiul Rece să devină şi mai aprig, într-un moment în care ruptura lui Hruşciov cu stalinismul ne-ar fi oferit probabil primele posibilităţi de a ajunge la o detensionare a situaţiei.

Berlin 1961 ne prezintă acele evenimente în modalităţi noi şi uimitoare, explorând caracteristicile fundamentale ale celor două mari ţări, Statele Unite şi Uniunea Sovietică, mediul politic intern din fiecare; şi rolurile cruciale jucate de personalităţile liderilor lor; pentru ca apoi să întreţeasă totul în relatări la fel de importante privind modul în care au acţionat acei factori.

Berlin 1961 este o carte captivantă, cu o bibliografie bogată, care incită gândirea şi surprinde drama acelor vremuri în peisajul colorat al Berlinului, şi care sfidează părerile convenţionale privind evenimentele din anii cei mai hotărâtori ai Războiului Rece.


Din volumul cu acelaşi titlu în curs de apariţie la Editura Litera