Adrian Vasilescu, BNR: PIB-ul nostru cel de toate zilele (1)

Acum câteva zile, la 7 octombrie, Institutul Naţional de Statistică a făcut public cel de-al treilea comunicat („Date provizorii – 2“) privind principalul indicator sintetic al activităţii economice (PIB-ul) în trimestrul al doilea şi în primul semestru din acest an. Ce am văzut? INS-ul a confirmat creşterea din trimestrul întâi (plus 2,2 la sută) şi cea din trimestrul al doilea (1,5 la sută) ce plasează România între ţările Uniunii Europene cu cele mai bune rezultate. Ca viteză de creştere. La agricultură s-a înregistrat o valoare adăugată pozitivă: 0,2 la sută. La industrie la fel: 1,1 la sută. La servicii sunt creşteri pe toată linia. Statisticienii ne-au înfăţişat astfel un tablou promiţător al dinamicilor: contribuţiile activităţilor sectoriale la creşterea de 1,8 la sută a PIB-ului în semestrul întâi.

Dincolo de dinamici, ponderile diferitelor sectoare ale economiei româneşti în PIB (3,5 la sută agricultura; 30,2 la sută industria; 5,9 la sută construcţiile; 11,6 la sută comerţul, reparaţiile de automobile şi de articole casnice, hoteluri şi restaurante, transporturi şi telecomunicaţii; 3,1 la sută activităţi financiare şi asigurări etc.) ne arată modificările structurale în evoluţia valorii adăugate. Trei adevăruri se desprind cu precădere: 1) industria şi agricultura, care nu mai au creştere minus ca în 2012, deţin împreună o pondere de 33,7 la sută; 2) creşte semnificativ ponderea construcţiilor în PIB, ajungând la 5,9 la sută, dar cu un ritm negativ faţă de 2012 – minus 0,2 la sută; 3) serviciile deţin, în structura PIB-ului, o pondere de 47,1 la sută, faţă de 39,6 la sută cât reprezintă ponderea producţiei de bunuri fizice.

E bine, aşadar, că PIB-ul nostru a avut un ritm de 1,8 la sută. Dar nu cumva e rău că nu am obţinut un ritm de creştere şi  mai mare, ca în anii 2005-2008? Răspunsul nu e chiar atât de simplu de dat.

Desigur, o creştere a PIB-ului ca în 2005-2008, când au fost atinse ritmuri de 8 şi 9 la sută, ne-ar fi de mare ajutor. Pentru că noi avem de redus mari decalaje faţă de ţările europene. Dar nu avem, deocamdată, resurse pentru o creştere atât de mare. A urca mai departe, înainte de o restructurare radicală a economiei, ar însemna să forţăm limitele şi să sfidăm riscul de supraîncălzire. Abia a fost cucerit un important cap de pod (am revenit la dezinflaţie) şi ar fi regretabil să fie pierdut.

E bine că inflaţia pierde teren şi multe companii s-au văzut obligate să-şi schimbe stilul de joc în arena economiei. Cei care se obişnuiseră să câştige la nesfârşit din umflarea preţurilor nu mai au apă la moară. Dar asta nu înseamnă că inflaţia va continua să ajungă la nivelul cel mai de jos fără un efort continuu al întregii societăţi.
Ani la rând, în România, companii care n-au fost hărţuite de concurenţă s-au bălăcit cât au vrut în iluzia rentabilităţii şi profitabilităţii folosind practica urcării  preţurilor pentru a face faţă propriilor cheltuieli şi datorii, în loc să-şi sporească productivitatea. Iar la mai multă productivitate nu se poate ajunge fără muncă performantă. Şi, mai ales, fără mai mult spirit întreprinzător. Ar fi în firea lucrurilor, în aceste momente de la finalul lui 2013, ca ochii societăţii să fie îndreptaţi în bună măsură către performanţele din economia reală. Mai mult, este obligatoriu să crească interesul pentru rezultatele obţinute într-o sferă de activitate de care depinde fundamental bunăstarea populaţiei.

Bunăstarea însă nu poate fi obţinută oricum. Se obţine cu muncă performantă într-o ţară performantă, într-un timp în care domină gustul competiţiei în strânsă corelaţie cu politica generală a câştigurilor. Şi mai mult PIB tot aşa se obţine.

Apoi, să nu uităm că pentru noi, românii, boom-ul din 2005-2008 a venit mult prea târziu; iar criza a venit poate prea repede. România n-a avut şansa de a împinge ciclul economic în faza lui de avânt, nici măcar până în apropierea nivelului boom-ului atins de ţările dezvoltate. Iar noul tip de boom, obţinut în anii 2005-2008, nu a trecut mai sus de baza bunăstării la care visam. Şi mai departe? Ne-am bazat prea mult, se pare, pe o anumită natură a economiei româneşti, pe un soi de imunitate ce a ajutat-o să supravieţuiască uraganelor produse de măsuri luate adeseori „după ureche“, fără nicio respectare a legităţilor raţionalităţii.

Articol publicat în ediţia tipărită a Ziarului Financiar din data de 09.10.2013