Accidentul de avion al lui Sandu Tudor/ de Marius Vasileanu
Pornind de la viaţa Pr. Daniil (Sandu Tudor) poate fi făcut un viitor studiu despre felul în care sunt mitologizate cu rapiditate vieţile oamenilor cu preocupări spirituale. Unele teme sunt stimulate să ia această cale chiar de protagonişti, dar cele mai multe pornesc de cei care-l revendică. În privinţa jurnalistului şi scriitorului Sandu Tudor există mai multe astfel de „legende”. Cea mai importantă se referă la accidentul pe care acesta l-a avut şi în urma căruia avionul pe care-l pilota personal s-a prăbuşit, Sandu Tudor supravieţuind miraculos, fără să fi păţit mare lucru....
Povestea – pe care o vei auzi de la orice călugăr creştin ortodox din România contemporană – spune că în timp ce avionul pierdea din viteză Sandu Tudor s-a rugat fierbinte Maicii Domnului promiţând să-şi închine zilele pe care le va mai avea de trăit vieţii creştine. Minunea s-a produs cu adevărat, avionul s-a prăbuşit deteriorându-se serios, pe când pilotul n-a păţit mai nimic. Unii susţin că singura urmare de ordin fizic suferită de pilotul Sandu Tudor este că şi-ar fi muşcat limba. Îndrăznim să întrevedem aici o trimitere simbolică la pana acidă şi vorba iute a polemistului Sandu Tudor...
O altă variantă este susţinută de Pr. Elefterie, unul dintre cei care i-au fost aproape timp de mai bine de un an de zile la Schitul Rarău, exact înainte ca Pr. Daniil, stareţul, să fie arestat, în 1958. Pr. Elefterie a declarat în repetate rânduri – inclusiv la simpozionul din 2012 de la Mănăstirea Antim dedicat Pr. Daniil Teodorescu (Sandu Tudor), cu ocazia a 50 de ani de la moartea sa martirică – că accidentul s-ar fi petrecut deasupra Mării Negre, că protagonistul ar fi supravieţuit timp de două-trei zile înotând pe lângă resturile avionului, până ar fi fost recuperat de un vas etc.
O cercetare la firul ierbii, arată că lucrurile au stat pe-aproape, dar nuanţat diferit. Da, acest accident a avut loc în luna august 1937, dar pe uscat...
Înainte de asta, observăm cum în „Credinţa”, ziarul pe care-l patronează Sandu Tudor, apar aproape zilnic ştiri din viaţa aviaţiei româneşti şi internaţionale. Era firesc, zborul omului cu avionul era încă un domeniu care ţinea de miracol în acei ani. Nu numai în „Credinţa” apăreau astfel de ştiri, ci în întreaga presă românească şi internaţională. Dar în acest ziar accentul era mai mare, se cunoştea că directorul avea el însuşi avion personal pe care-l şi conducea – ceea ce chiar era o raritate în acei ani.
...În ziua de 7 august 1937 toată presa vuia: un groaznic accident de avion s-a produs chiar lângă Cluj. Este vorba despre un avion de mari dimensiuni pentru acea epocă, care aparţinea Uniunii Sovietice. Au murit toţi oamenii aflaţi la bord (şase), inclusiv un înalt demnitar sovietic. Ulterior avea să se mai scrie, periodic, despre ancheta care a urmat.
Orice ştire, cât de neînsemnată, cu privire la lumea aviaţiei româneşti este consemnată în „Credinţa”. De pildă, despre faptul că „Cercul Aeronautic” din Capitală luase iniţiativa de a pune o plăcuţă comemorativă şi o troiţă în Polonia unde-şi găsiseseră sfârşitul „cunoscuţii sburători lt. c_dor aviator Mihai Pantazi şi cpt. inginer Roman Popescu” (vezi „Credinţa” de marţi, 10 august 1937). Ştirea se intitulează „Cinstirea piloţilor căzuţi pentru propăşirea aviaţiei” şi continuă cu o invitaţie la o excursie în Polonia, programată pentru începutul lui noiembrie, cu ocazia dezvelirii plăcuţei comemorative şi troiţei.
Miercuri 11 august 1937, tot din „Credinţa”, găsim pe o coloană mai multe ştiri din viaţa aviaţiei româneşti şi internaţionale, pentru ca în ziua de joi 11 august 1937 să fie publicate pe lângă obişnuitele ştiri ale rubricii „Aviaţia”, altele două, pe pagini separate. Una este intitulată „Toate ţările îşi sporesc aviaţia” (aviaţia militară, se-nţelege, în perspectiva unui război mondial care de pe-atunci „plutea în aer”, conflictul japonezo-chinez fiind deja în plină desfăşurare) şi, o alta, mult mai interesantă pentru articolul nostru, cu titlul: „Antrenamentul personalului navigant aeronautic de rezervă”. Este, în fapt, un comunicat din partea Ministerului Aerului şi Marinei care începe astfel: „Piloţii şi observatorii de rezervă cari contează în lucrările de mobilizare îşi vor face antrenamentul de sbor la unităţile în cari contează.” Mai încolo este subliniat că „Acei cari vor dovedi că posedă antrenamentul de sbor, vor putea fi chemaţi la exerciţiile de conlucrare din lunile Septembrie şi Octombrie precum şi la manevre (...) Îşi vor putea face antrenamentul de sbor ca piloţi, personalul cari nu a depăşit la 1 August a.c.: - subofiţerii şi ofiţerii inferiori 35 de ani; – căpitanii 42 de ani; ofiţerii superiori 45 de ani.” Urmează alte date tehnice cu privire la desfăşurarea antrenamentului.
În august 1937 Alexandru Teodorescu avea 40 de ani. Nu se ştie foarte clar deocamdată ce grad militar avea. Terminase războiul ca sublocotenent, dar fiindcă în perioada 1922 – 1924 fusese angajat ca ofiţer asistent de marină la Constanţa, este posibil să fi fost înaintat în grad. Puţin probabil însă să fi ajuns căpitan de pe atunci.
Iată ce aflăm mai departe, la doar două zile distanţă. În urma unei ştiri zeflemitoare publicată într-unul din ziarele de extremă dreaptă, „Porunca vremii” (nr 823/ joi, 19 august 1937), scris de Nicolae Crevedia, Sandu Tudor dă o replică acidă dar şi melancolică în „Credinţa” de sâmbătă 21 august, într-un articol-editorial intitulat „Răspuns la toate «Creveditismele»” (nu este prima oară când Sandu Tudor polemizează şi cu legionarii şi cu bolşevicii).
După ce face mai multe ironii la adresa lui Crevedia, care luase în râs tocmai accidentul de avion pe care îl avusese recent, Sandu Tudor notează: „Acum câteva zile autorul acestor rânduri s-a strecurat pe lângă năluca de gheaţă a Îngerului Morţii. Veneam de peste munţi în zbor de antrenament. Avionul intrat într-o «vrille» m-a prăbuşit la pământ (...). Există o minunată solidaritate a Vieţii faţă de Moarte; a bărbaţilor teferi în faţa primejdii. A ajuns şi până la mine. Dar numai denaturaţii şi cioclii pot face zeflemeli scârnave în preajma suferinţii sau a morţii. Nu urmarea unei porniri m-a iscat să fac acest limpede desemn cu peniţa, ci numai să lămuresc pe prieteni (...)”...
Avem astfel câteva răspunsuri, dar şi mai multe întrebări. Din articolul lui N. Crevedia (mai exact din replica la replică publicată imediat în „Porunca vremii” nr. 835/ duminică 22 august) aflăm că Sandu Tudor îşi rupsese o mână în urma accidentului. Primul răspuns este că accidentul s-a petrecut pe uscat, în drum spre Bucureşti. Al doilea este că pilotul a suferit, totuşi, câteva traume de ordin fizic, minore dealtfel, dată fiind situaţia.
Rămân mai multe întrebări: de ce scrie Sandu Tudor despre „un zbor de antrenament”? Era vorba despre o formă de pregătire/pliere pe antrenamentele aviatice militare sau se referă pur şi simplu la aviaţia sportivă? După cum putea să fie pur şi simplu un mod de a se exprima al scriitorului care se referă la un zbor de plăcere…
Important este că întemeietorul Mişcării Rugul Aprins a supravieţuit – cu adevărat miraculos! – în urma acestui accident. Şi, cu siguranţă, impactul de ordin spiritual, după cel trăit cu doar câţiva ani mai devreme în vizita pe Sf. Munte Athos, avea să-şi dovedească „eficienţa”. Curând, jurnalistul Sandu Tudor avea să întemeieze cea mai importantă mişcare de înfrăţire dintre intelectualii vremii şi Biserica Ortodoxă Română. Avea să fie tuns în monahism, avea să moară precum un martir pentru credinţa creştină, în închisoarea de la Aiud (1962).
O vrie (din franţuzescul «vrille») urmată de o prăbuşire a avionului, avea să determine o vrie în viaţa omului Sandu Tudor care avea să-l înalţe şi, mai departe, o vrie fără egal care avea să zidească mirabile zboruri în cultura şi spiritualitatea românească…