România trebuie să-şi joace cărţile ca să câştige mai mult din energie. Pot banii de la Romgaz să fie începutul unui fond suveran pentru o strategie de modernizare şi reindustrializare prin propriile resurse?

România este una dintre cele mai bogate ţări din punct de vedere energetic la nivel european, ocupând locul 5 la producţia de petrol şi de gaze naturale şi 6 la producţia de cărbuni. Şi totuşi la PIB per capita suntem pe penultimul loc în UE. În timp ce Marea Neagră sau gazele de şist s-au transformat în proiecte care i-au atras pe plan local pe giganţii petrolieri ai lumii, respectiv ExxonMobil şi Chevron, Romgaz a făcut istorie la bursa din Bucureşti după ce a ridicat peste 380 de milioane de euro din listare. Astfel, după ce a trecut printr-un val de privatizări importante în energie, în perioada 2004-2005, România a atras din nou atenţia prin proiecte majore. Întrebarea care se ridică acum este cum poate piaţa locală să beneficieze mai mult de aceste resurse şi industria să aibă acces la energie ieftină. Ideea creării unui fond suveran în energie, după modelul norvegian, care mai departe să susţină investiţii în proiecte concrete, nu pentru a alimenta pensii, de exemplu, a prins contur anul acesta. Ce altceva ar mai putea face România pentru a câştiga mai mult din resursele sale?

Resursele naturale, iar în acest sens România este o ţară bogată, ar trebui să aducă bunăstare, mai ales într-o economie globală în dezvoltare cu un consum tot mai mare, dar în realitate ţările bogate în minereuri, cum ar fi aur, cărbune sau petrol, sunt adesea mai sărace şi se dezvoltă mai greu decât cele care-şi cumpără resursele.

Paradoxul se explică prin lipsa, deliberată în unele cazuri, a unei strategii de creştere sustenabilă care nu permite guvernelor să investească veniturile din exploatarea materiilor prime în mijloace de dezvoltare economică mai durabilă, cum ar fi educaţia sau transportul. Astfel, pe măsură ce-şi epuizează resursele, statele devin mai sărace.

Este elocvent exemplul a trei state: Nigeria, Rusia şi Norvegia, care se numără printre cei mai mari producători de petrol din lume. Nigeria este a 13-a ţară la nivel global în funcţie de producţia de petrol, dar are un PIB per capita de 1.640 de dolari, cu care ocupă locul 134 în lume. Norvegia, pe de altă parte, care ocupă locul 14 în lume la producţia de petrol, are un PIB per capita de 99.170 de dolari, al treilea ca mărime din lume. Rusia, cel mai mare producător de petrol din lume, are un PIB per capita de 14.302, ocupând locul 47 la nivel mondial din acest punct de vedere. În România, PIB-ul per capita era anul trecut de 7.939 de dolari.

Deşi niciunul dintre cazuri nu se aseamănă cu România, ele dau indicii despre cât de importantă este gestionarea resurselor naturale. Norvegia, de exemplu, a ales să-şi construiască un fond suveran care la începutul lunii martie avea active de circa 577 de miliarde de euro, cel mai mare din lume.

Anul acesta, ideea realizării unui fond a apărut şi în discursul policienilor români, ideea „vehiculului“ de investiţii fiind aceea de a aduce în acelaşi loc participaţiile minoritare pe care statul le mai are în companiile din energie. Redevenţele sau banii din privatizări ar putea la rândul lor contribui la acest fond. De exemplu, din listarea Romgaz statul a încasat 380 de milioane de euro. Banii însă se vor duce spre buget, potrivit ultimilor informaţii disponibile, „sacul fără fund“ unde s-au dus mai toţi banii din privatizările făcute de România.

„Romgaz nu are nevoie de aceşti bani pentru că are oricând acces la bănci ţinând cont de credibilitatea companiei. De acum înainte însă, banii din celelalte listări vor intra în companii“, a declarat Constantin Niţă, ministrul delegat pentru energie, într-un interviu acordat Ziarului Financiar.

„Într-o ţară care se împrumută pentru pensii, nu putem vorbi de fonduri suverane, aşa cum are Norvegia“

Specialiştii din piaţă sunt însă reticenţi la aceată idee, mai ales într-o Românie care are de înfruntat un deficit de 3 miliarde de euro la plata pensiilor.

„Fondurile suverane sunt ale ţărilor cu excedente. Într-o ţară care se împrumută pentru pensii, nu putem vorbi de fonduri suverane, aşa cum are Norvegia sau Brunei. Tu nu poţi avea deficite şi de cealaltă să ai o strachină cu bani. S-a vehiculat aceeaşi idee şi la privatizarea BCR, dar cine are curajul să stea cu banii în cont când tu nu ai bani de pensii?“, explică Doru Lionăchescu, managing partner la casa de investiţii şi consultanţă Capital Partners.

Alţi oameni din piaţă nu sunt la fel de categorici şi spun că un fond de investiţii în energie, care să colecteze dincolo de participaţiile minoritare şi banii din redevenţe sau dividende, poate fi realizat, dar doar ca o parte a unei strategii mai ample.

„Crearea unui fond poate fi un punct într-o strategie, dar sunt alte lucruri de la care ar trebui să pornim“, spune Dumitru Chisăliţă, specialist în domeniul energetic.

 

Câteva propuneri

Astfel, statul ar trebui să joace un rol mai activ în marile proiecte energetice, indiferent că este vorba de gaze de şist sau de explorările din Marea Neagră, resursele extrase trebuie valorificate superior în România, redevenţele nu ar mai trebui strânse la nivel central şi împărţite spre comunităţile locale care şi-au asumat riscurile de a demara astfel de proiecte, iar reglementările interne ar trebui ca pentru cel puţin câţiva ani să asigure un preţ bun la resursele extrase astfel încât industria să beneficieze de gaze mai ieftine, chiar dacă asta ar însemna o încălcare a directivelor europene. Acestea sunt doar câteva dintre ideile pe care specialiştii din industrie le propun statului astfel încât România să poată beneficia mai mult de marile proiecte energetice ale momentului. Însă la fel cum subiectul gazelor de şist sau al minei de aur de la Roşia Montană a iscat numeroase controverse, şi părerile oamenilor din piaţă sunt împărţite.

România are pe masă în acest moment mai multe proiecte energetice sau de minerit. Sunt explorările din Marea Neagră, acolo unde deja există semne privind un potenţial semnificativ de gaze naturale. Au fost demarate lucrări pentru identificarea resurselor de gaze de şist în Moldova şi Dobrogea, potenţialul României în acest sector fiind estimat la uriaşa cantitate de 1.440 de miliarde de metri cubi, echivalentul consumului local pe 100 de ani. În minerit, este controversatul proiect Roşia Montană, care vrea ca prin cianuri să scoată la suprafaţă 314 tone de aur şi 1.480 de tone de argint.

Întrebarea care se ridică însă, chiar şi într-o fază incipientă a acestor proiecte, este: cum va putea România să câştige mai mult din toate aceste investiţii majore, în cazul în care toate vor fi demarate, dincolo de redevenţe?

În total, redevenţele petroliere colectate de Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale (ANRM) au fost anul trecut de 1,2 miliarde de lei (267 milioane de euro) la o producţie de petrol şi gaze de circa 4 miliarde de euro. Circa 85% din această sumă a fost vărsată numai de două companii: Petrom şi Romgaz. Pentru restul de resurse minerale extrase din România, statul a încasat numai 200 de milioane de lei (circa 45 de milioane de euro).

În căutarea unei viziuni

„Totul ţine de o viziune, iar ceea ce vedem noi acum este faptul că România s-a decis să înmâneze prin licitaţie această viziune, adică strategia energetică, spre consultanţi străini. Un francez sau un rus nu poate face ordine în casa mea pentru că în primul rând nu ştie exact cum, dar şi pentru că n-o s-o facă în interesul meu. Nu este nimic în neregulă ca cineva să vină să facă nişte proiecţii pe termen lung şi de aici eu să-mi fac singur strategia. Dacă pleci dintr-un punct greşit, ajungi într-un punct greşit“, spune Chisăliţă.

El face trimitere la recentul anunţ făcut de ministrul delegat pentru energie, Constantin Niţă, care a spus că a demarat licitaţia pentru selectarea unui consultant în vederea realizării viitorului proiect de strategie energetică a României. Niţă a justificat această decizie prin faptul că doreşte un document obiectiv.

Una dintre propunerile înaintate de Chisăliţă astfel încât România să beneficieze mai mult de resursele sale este implicarea statului român în marile proiecte de energie. De altfel, chiar ministrul Niţă spunea în cadrul unei conferinţe organizate de ZF că „în mod normal nu trebuie să existe nicio companie străină care vine în domeniul energiei în România care să nu aibă un partener român. Indiferent că intră cu 1% sau 10%, companiile româneşti trebuie să fie mai active, mult mai agresive, mai ales atunci când este vorba despre resursele româneşti. Nu este o chestiune de naţionalism. Nu putem să ţinem companiile româneşti sub anonimat. Nu putem accepta ca alte companii din ţări mai mici ca noi din jurul nostru să vină la noi să joace un rol important, iar noi să fim ruda săracă“, spunea ministrul delegat pentru energie Constantin Niţă săptămâna trecută.

Chisăliţă spune însă că acest procent ar trebui să fie mai ridicat, undeva spre 50%.

„Egiptul a trecut printr-o situaţie oarecum similară. Au venit companiile străine, i-au luat resursele, dar pe de altă parte nici statul nu avea bani să susţină astfel de proiecte. Statul trebuie să aibă undeva la 50% din aceste proiecte, iar managementul operaţional să rămână la partener. Una este când eşti acolo şi alta este ca eu, ca stat, să fiu în afară şi să mă aştept că cineva va face ceva bun pentru România“, crede Chisăliţă, care mai spune că forţa de muncă, dar şi echipamentele utilizate în aceste lucrări ar trebui să vină în mare parte tot din România.

 

Redevenţa la comunităţile locale

Punctul său de vedere este însă contrazis de alţi oameni din piaţă.

„Este o variantă iluzorie să ne gândim noi că-i forţăm să ia ceva de aici. Dacă noi venim cu forţă de muncă bună, cu echipamente bune, atunci şi ei vor alege să cumpere de aici. Bătălia nu este cum să ne impunem noi termenii, ci cum să facem România să fie mai competitivă. Restul sunt forme de etatism periculoase“, crede Doru Lionăchescu, managing partner la casa de investiţii şi consultanţă Capital Partners. De altfel, industria de echipamente şi servicii pentru petrol şi gaze a atras în ultimii ani investiţii semnificative în unităţi de producţie, aşa cum este cazul fabricilor Lufkin sau Cameron din Ploieşti. Potrivit unor surse din piaţă, de la unitatea Cameron chiar ar fi exportate echipamente pentru industria de gaze de şist în SUA.

Potrivit lui Lionăchescu, alta este soluţia. „În SUA, de exemplu, statul este exclusiv un arbitru legal. Mai departe este capital privat. Ceea ce trebuie noi să facem este să gândim un model astfel încât redevenţele să se ducă pe plan local. Dacă în Pungeşti (localitatea vasluiană unde Chevron trebuia să înceapă forajul de explorare - n.red.) nu le dai banii pentru că ei au avut curajul mai departe, atunci cum să crească, de ce să meargă mai departe să-şi asume acest risc? Trebuie un mecanism în care decizia să nu vină de la centru. Dă-le posibilitatea acestor comunităţi să se umple de bani. Asta este o chestie esenţială. Americanii asta fac. În plus, tot comunităţile locale ar trebui să-şi poată stabili dimensiunea impozitelor“, spune Lionăchescu.

La Pungeşti, de exemplu, acolo unde trebuia să înceapă forajul la prima sondă de explorare de gaze de şist, oamenii s-au opus acestor lucrări, motiv pentru care americanii de la Chevron au decis suspendarea temporară a activităţilor.

„Sunt ecuaţii foarte grele. În România se vorbeşte şi despre un nou cod fiscal şi despre un nou cadru de redevenţe, iar ambele atârnă de gâtul investitorului. Nu prea avem marjă de manevră. Marea Neagră este o mare dificilă, nu este Golful Mexic. Arctica şi Marea Nea­gră sunt singurele neexplorate în acest moment. Dacă firmele care explorează acum pleacă, nu mai vine altcineva. Este ultima noastră şansă“, crede Valeriu Binig, director pe partea de energie şi resurse din cadrul Deloitte Consultanţă.

 

Asigurarea unui preţ bun

În ceea ce priveşte explorarea de gaze de şist, lucrurile stau complet diferit între piaţa europeană şi cea din SUA, unde acest tip de combustibil a generat o revoluţie industrială. De exemplu, potrivit informaţiilor din industrie, în timp ce în State extracţia de gaze de şist se face concomitent cu producţia unor cantităţi semnificative de petrol, în Europa este vorba numai despre gaze. Ce înseamnă acest lucru? Costuri mai mari. Densitatea populaţiei şi problemele de mediu sunt alte piedici în dezvoltarea acestui sector în Europa.

Odată extrase resursele, în cazul în care se va ajunge la acest pas pentru că de exemplu în Marea Neagră abia s-a forat o sondă de explorare iar pentru gazele de şist nici măcar nu au început lucrările, cum ar trebui ele valorificate astfel încât să beneficieze piaţa locală?

„Producţia trebuie valorificată în România. Nu trebuie să valorificăm resursa brută“, crede Chisăliţă.

Doru Lionăchescu vine la rândul său cu o propunere.

„În SUA, de exemplu, producţia, prin decizie politică, s-a dus mai întâi la intern pentru ca populaţia să beneficieze de acest lucru. Altfel, dacă ar fi exportat s-ar fi produs o corecţie la nivel de preţ. În schimb, acolo acum se scrie o revoluţie. Asta înseamnă politicianism responsabil“, crede Lionăchescu.

Dar chiar dacă România ar avea deodată un excedent de producţie de gaze naturale, piaţa locală este deja obligată să se alinieze la preţurile europene, de 2,5 ori mai mari decât cele ale producţiei interne. Care ar mai fi atunci avantajul?

„Cred că se pot obţine derogări, pentru că până la urmă vedem că acum politica comunitară este de fapt absenţa oricărei politici. România ar putea face un caz astfel încât cetăţeanul şi industria să simtă temporar scăderea preţurilor. În SUA, de exemplu, se reîntoc marii producători pentru că diferenţa la costurile de energie este atât de mare“, mai spune Lionăchescu.

 

Marile proiecte

Cel mai înaintat proiect în ceea ce priveşte găsirea de noi rezerve de gaze naturale este cel derulat de Petrom şi gigantul ExxonMobil în Marea Neagră. Aici a fost săpată prima sondă de explorare, Domino-1, fiind identificată o acumulare de gaze naturale de 42-84 de miliarde de metri cubi. La un factor de recuperare de 70%, această pungă de gaze ar fi suficientă pentru acoperirea consumului intern pentru circa 4 ani de zile.

„Ca urmare a unor angajamente anterioare, platforma de foraj va sosi în prima parte a anului 2014, iar campania de foraj de explorare este anticipată să înceapă la mijlocul anului 2014. Aceasta va include cel puţin o sondă şi, în funcţie de interpretarea rezultatelor, avem în plan să forăm încă o sondă de explorare în blocul Neptun în a doua jumătate a anului 2014“, se arată în raportul la nouă luni al Petrom.

Dincolo de Petrom, în Marea Nea­gră mai sunt companii precum Lukoil.

În ceea ce priveşte explorarea gazelor de şist, aici este implicată deocamdată o singură companie, americanii de la Chevron. În 2011 americanii au obţinut concesiunea EV-2 Bârlad care acoperă 600.000 de hectare în nord-estul României. Perimetrul este situat în apropierea graniţei cu Republica Moldova, la 260 de kilometri de Bucureşti, şi se întinde pe suprafaţa judeţeleor Vaslui, Galaţi şi Bacău. Suprafaţa de teren are în principal o destinaţie agricolă, dar sunt şi numeroase zone cu păduri dese.

Chevron a luat acest perimetru de la compania Regal Petroleum, firmă care a fost deţinută de omul de afaceri Frank Timiş, părintele proiectului Roşia Montană. Prin programele asumate şi avizate de ANRM, Chevron România Exploration and Production SRL s-a angajat să realizeze 400 de kilometri de prospecţiune seismică 2D şi săparea a trei sonde cu adâncimi de 3.000, 3.800 şi 4.000 de metri.

Săparea sondelor de explorare Popeni-1, Siliştea-1 şi Păltiniş-1 de către Chevron Romania Exploration and Production SRL se va face în localităţile Găgeşti, Pungeşti şi Băceşti din judeţul Vaslui.

În 2010, Chevron a câştigat şi trei perimetre la malul mării, Adamclisi, Vama Veche şi Costineşti. Zona este foarte bogată în resurse hidro şi deţine o floră constând în aproximativ 1.900 de specii care reprezintă peste 50% din toate speciile de plante din România. Deocamdată lucrările de foraj ale companiei sunt suspendate.

 

Tonele de aur

Pe partea de resurse minerale, de departe cel mai important proiect al României este Roşia Montană. Rezervele de aur şi argint ale României sunt un subiect învăluit în mister, această informaţie fiind clasificată, potrivit ANRM. Datele existente arată însă că în adâncurile României s-ar ascunde peste 700 de tone de aur şi circa 2.000 de tone de argint. Cel mai mare zăcământ este însă cel de la Roşia Montană, judeţul Alba, acolo unde există 314 tone de aur şi 1.480 de tone de argint.

Subiectul Roşia Montană a revenit în atenţia publicului după ce la finalul lunii august guvernul a aprobat proiectul de lege care reglementează exploatarea minereurilor din perimetrul Roşia Montană.

Potrivit acestui acord, acţionarul majoritar al RMGC va transfera în etape cu titlu gratuit către acţionarul minoritar controlat de statul român o cotă de 5,69% din capitalul social al RMGC. Participaţia indirectă a statului român urmează să ajungă astfel la 25%. Redevenţa minieră aplicabilă proiectului va fi de 6% (faţă de 4% în cazul celorlalte proiecte miniere) cu opţiunea statului român de a solicita plata acesteia în natură. De asemenea, investitorul se angajează să întreprindă conservarea, amenajarea şi revitalizarea patrimoniului cultural, să asigure protecţia mediului şi eliminarea poluării istorice, să contribuie la dezvoltarea economică şi culturală durabilă a comunităţii din Roşia Montană.

 

Problemele de mediu

De altfel, gazele de şist şi Roşia Montană sunt singurele investiţii majore pentru care românii s-au decis să iasă în stradă de teama efectelor asupra mediului şi din cauza condiţiilor proaste negociate de stat.

Pentru extragerea gazelor neconvenţionale, de exemplu, se efectuează foraje verticale care intersectează şisturile la adâncimi cuprinse între 2.000 şi 4.000 de metri. Odată ajuns la adâncimea la care este dispus stratul de şisturi, care poate avea şi 200 de metri grosime, forajul este executat orizontal pe lungimea acestuia pe distanţe cuprinse între 1.000 şi 2.500 de metri.

Mai departe, pe porţiunea verticală sau orizontală se perforează sonda prin explozibili. Deoarece fisurile prezente în mod normal în şisturi nu sunt suficiente pentru debite comerciale, se creează unele artificiale, aceasta fiind metoda de fracturare hidraulică.

Prin această metodă se injectează apă la presiuni foarte mari. Această apă este însă plină de chimicale, multe dintre ele nefiind cunoscute.

Potrivit unor informaţii furnizate de Chevron, singura companie care a declarat oficial că vrea să extragă gaze de şist din România, pentru fiecare sondă făcută cu această procedură se injectează în pământ, la adâncimi care pot ajunge la 4 kilometri, echivalentul unui bazin olimpic de apă cu nisip şi o serie de compuşi chimici pentru a stră­punge straturile geologice şi a elibera gazele.

Mai departe, toată această „soluţie“ iese la suprafaţă şi este depozitată pe o arie de dimensiunea a două terenuri de fotbal, urmând a fi tratată.

În cazul zăcă­mântului de 14 miliarde de dolari de la Roşia Montană principalele temeri sunt legate de utilizarea cianurilor. Potrivit mai multor lucrări publicate de specialiştii din domeniu, structura solului pe care ar urma să fie construit iazul de decantare are un conţinut cu o porozitate ridicată, lucru care ar duce la infiltrarea substanţelor chimice folosite.

Mai mult, dacă barajul care ar trebui să ţină toate aceste chimicale şi care ar avea o înălţime de 180 de metri ar ceda, poluarea ar putea ajunge până în Delta Dunării. Ştefan Marincea, directorul general al Institutului Geologic al României, spunea recent că proiectul Roşia Montană nu respectă mediul şi principiile dezvoltării durabile, analizele prezentate de companie fiind viciate. După aceste declaraţii, Marincea a fost demis.

În cazul în care statul va trece peste aceste probleme grave de mediu, o altă provocare căreia trebuie să-i facă faţă este extragerea unor foloase economice cât mai importante din aceste investiţii.

Articol publicat în ediţia tipărită a Ziarului Financiar din data de 12.11.2013