Misiunea secretă a pieţei de artă/ de Remus Andrei Ion

Autor: Remus Andrei Ion 14.11.2013

O pictură în ulei a lui Ion Mirea a atins probabil minimul istoric pe piaţa de artă: adjudecare de 120 de euro, un preţ de pornire sub orice evaluare aşa cum se practică.

Mirea este unul dintre artiştii români care s-au stins la Paris sau prin lume înainte de 1989. Ion Ţuculescu, cu una dintre compoziţiile sale fantastice a prins o adjudecare de 9.000 de euro, şi ea sub evaluările cele mai pesimiste. Zamfir Dumitrescu, Naută statică, 700 de euro, preţul de intrare. Brădean, Sălişteanu, Velicu, Oraviţan, Ilfoveanu, Bernea chiar şi H. H. Catargi au adjudecări spre limita de jos a evaluărilor. Doar pentru lucrări excepţionale se schimbă ceva: Margareta Sterian şi-a dublat estimarea pentru o compoziţie fantastică într-un format atipic, de la 6-900 la 1.600 euro. „Pianista” lui George Catargi a fost şi ea licitată până la 2.800 euro deşi estimarea se oprea la 700.

În licitaţiile din această toamnă, nu artiştii consacraţi au făcut legea, nu cei care au tot poposit prin licitaţiile autohtone şi au revoluţionat în felul lor piaţa de artă până prin 2011.

Artiştii noi schimbă regulile. Iar în faţa acestei provocări, piaţa de artă, vrea nu vrea, trebuie să admită că are o misiune nouă: să se alinieze cu pieţele de afară. Este clar: cu „Care cu boi”, peisaje în manieră impresionistă sau clasică, cu case, flori, naturi moarte, arta românească nu va câştiga notorietate. Dar artiştii noi au ruşit să impună deja repere de cotă, atitudine, patrimoniu nou şi dinamic, fără sprijin de pe piaţa locală.

Ghenie are succes trecut doar prin câteva ştiri în România iar piaţa de la noi nu îl poate vinde: are preţuri mult prea mari faţă de ceea ce se licitează aici. În schimb îi vedem cu adjudecări importante şi mai ales peste evaluări pe alţi tineri care şi ei vând pe pieţe paralele. A mai fost un „val de export” în anii 90, dar el s-a stins pentru că nimeni din ţară nu l-a putut susţine. Acum, este invesrs, lumea şi artiştii vin din afară să impună criterii, preţuri, o dinamică a pieţei. Cine intră în horă?

La Goldart s-a vândut design contemporan la preţuri nebănuite. Artmark s-a ţinut tare şi a adus artişti sub 50 de ani în lista de „Mari maeştri ai picturii româneşti” şi  Mircea Suciu, Şerban Savu, Victor Man (14.000 euro!) au avut adjudecări consistente aşa cum nu mai au uneori nici nume istorice. Doru Tulcan peste Marcel Iancu, Alexandru Rădvan peste Ion Bitzan, Ecaterina Vrană mai mult decât Sorin Ilfoveanu. Gorzo şi Tolici mai licitaţi decât Angheluţă şi Vrăneanţu. Elevii pot vinde mai mult decât profesorii. 

Gorduz şi Mândrescu, refuzaţi, poate fi o întâmplare, dar adjudecările de artişti tineri dau o perspectivă. Ei, tinerii, pot vinde şi afară, ceilalţi mai greu. Recordurile lui Nicolae Grigorescu sunt doar în România, cele ale lui Ghenie au trecut oceane. Misiunea obligatorie este să le consolidăm. O misiunea grea, încă secretă. Atfel piaţa de artă locală se va prăbuşi, va rămâne tot o consignaţie. Şi atunci, ce se va întâmpla cu creaţii precum „Dormind” a lui Gheorghe Petraşcu?