Despre flori, zâne şi poezie/ de Rodica Grigore

Autor: Rodica Grigore 09.01.2014

Despre legătura dintre poezie şi muze s-a vorbit adesea. Tocmai pentru că ştie bine că în acest domeniu puţine lucruri au mai rămas nespuse, poetul şi eseistul mexican Víctor Toledo alege să nu revină asupra locurilor comune, ci, pasionat de decenii întregi atât de poezie, cât şi de complicatul fenomen al inspiraţiei, încearcă să clarifice relaţia acestora aducând în discuţie încă un aspect, cel mai adesea ignorat atunci când se dicută despre fenomenul literar – şi anume regnul vegetal.

Aceasta este, de fapt, premisa de la care porneşte recentul său studiu dedicat structurii liricii – nu numai moderne – şi evaluării noilor raporturi ce iau naştere din apropierea dintre poezie, floră şi elementele magice (fie ele zâne, muze, nimfe sau spiriduşi) care, de-a lungul timpului, au fost asociate în imaginarul colectiv şi în cel literar, de asemenea, cu naşterea poeziei. Deloc întâmplător, cartea, foarte consistentă, depăşind trei sute de pagini (şi beneficiind, în paranteză fie spus, de o prezentare grafică excelentă şi de un set de ilustraţii remarcabile!) care se citeşte cu o plăcere dedicată, în general, ficţiunii de aventuri, este intitulată tocmai Poezia şi zânele. Autorul mărturiseşte că, cel puţin până la un punct, pasiunea sa pentru propria grădină l-a determinat să definitiveze textul acesta, numai că, desigur, această confesiune e un soi de binevenit efect metonimic de natură a evidenţia legătura foarte profundă dintre poezie, propria poetică şi forţele (adesea ascunse) ale universului. Ordinea este asigurată prin intermediul cuvântului poetic, iar la armonia tuturor forţelor creatoare ale lumii văzute şi ale celei nevăzute se ajunge graţie puterii verbului. Regnul vegetal în ansamblu este privit ca o adevărată – şi simbolică, fără îndoială – oglindă care, prin simpla sa prezenţă oferă şi menţine echilibrul suprem al lumii umane şi infraumane. A observa toate acestea, afirmă subtextual Víctor Toledo, înseamnă a le şi exprima, iar a le exprima înseamnă, implicit, a le menţine aura de mister în care se cuvine ca zânele, muzele şi nimfele să rămână învăluite, pentru ca esenţele profunde să continue să-şi păstreze atributele protectoare.

Fără îndoială, cartea de faţă reprezintă şi o poetică proprie autorului mexican, atât de apropiat, în întreaga sa creaţie literară de peste două decenii, de tradiţiile mexicane – şi nu numai. Citind explicaţiile pe care Toledo le oferă cititorului cu privire la funcţiile şi virtuţile magice ori miraculoase ale unei plante sau ale alteia, nu poţi decât să te gândeşti la propria sa poezie, care, adesea, se cere descifrată ţinând seama de aceste grile specifice de lectură – pe care, chiar fără să le fi teoretizat înainte, el însuşi le avea mereu în vedere. Căci ipotezele de la care porneşte scriitorul – şi pe care le demonstrează întotdeauna convingător – sunt şi aserţiuni esenţiale pentru mai toată lirica sa: „Poezia este limbajul originar, ea reflectă, prin chiar structura sa profundă călătoriile sacre în lumile de dincolo, căci poezia întrerupe curgerea obişnuit-cronologică a timpului, asigurând – şi fiind singura care mai poate face acest lucru în epoca noastră – protecţia împotriva ameninţărilor morţii şi risipirii fără de sens în timpul profan.”

Din punctul de vedere al lui Víctor Toledo, exerciţiul poetic devine, aşadar, rezultatul unui efort de cunoaştere ce depăşeşte cadrul bine determinat al existenţei cotidiene şi dobândeşte calităţi ce ţin de universul sacru, în sensul în care a fost acesta definit de Mircea Eliade, unul dintre autorii la a căror autoritate eseistul mexican recurge frecvent. Doar prin intermediul cuvântului poetic lumea contemporană mai poate fi ajutată să renască, să-şi regăsească puterile adesea anihilate de graba vieţii de fiecare zi. Experienţa poetică este, astfel, ea însăşi, ridicată la rangul de călătorie simbolică, mijlocind alte şi alte călătorii, iniţiatice, desigur, spre sensurile profunde ale fiecărui text. Iar exemplele pe care le oferă Toledo sunt numeroase şi au în vedere marea literatură, de la Visul unei nopţi de vară, al lui Shakespeare, la lirica lui Novalis, Coleridge, Hölderlin sau William Carlos Williams. Adesea, fiecăruia i se asociază o plantă (asfodelul, lui Williams) sau un grup de plante (aşa cum se întâmplă în cazul celebrei piese shakespeariene deja citate, unde interpretarea are în vedere valenţele magice ale florilor invocate în text).

Toate aceste posibilităţi simbolice sunt trecute în revistă cu grijă şi analizate, apoi, cu atenţie, câtă vreme Víctor Toledo e convins că această sinteză – inedită! – la care ajunge va redimensiona numeroase texte ale literaturii universale ce riscau, altfel, să nu mai spună prea multe cititorilor contemporani, care au adesea tendinţa de a considera capodoperele veacurilor trecute drept clasate şi definitiv fixate de interpretările critice canonice. Literatura prinde, astfel, din nou viaţă în fiecare pagină a studiului de faţă, iar cititorul poate întreprinde, după această lectură, şi călătoria către sensurile profunde ale unor mari cărţi – primul şi cel mai necesar pas fiind, desigur, acela de a le reciti fără prejudecata exegezelor mult prea prezente în manualele de pretutindeni.                       

 

Víctor Toledo, La poesía y las hadas. Catábasis poética del reino vegetal,

Benemérita Universidad Autónoma de Puebla, 2012